Sigla DespreIsus.ro

Importanţa Iadului

Data articolului: 7/10/2009 8:01:48 PM

Există mulţi oameni astăzi care nu cred în învăţătura Bibliei cu privire la pedepsa veşnică, iar cei care cred îl consideră un concept ireal şi străin.

de Tim Keller (original article - The Importance of Hell)
  

Lacul de foc
Există mulţi oameni astăzi care nu cred în învăţătura Bibliei cu privire la pedepsa veşnică, iar cei care cred îl considerăun concept ireal şi străin. 

În 2003 un grup de cercetători a descoperit că 64% din americani se aşteaptă să meargă în cer după ce mor, dar mai puţin de 1% cred că ar putea merge în iad. Nu doar că există mulţi oameni astăzi care nu cred în învăţătura Bibliei cu privire la pedepsa veşnică, iar cei care cred îl consideră un concept ireal şi străin. Cu toate acestea, este un element foarte important din credinţa creştină, din mai multe motive.

1. Este important pentru că Isus a vorbit despre el mai mult decât toţi ceilalţi autori ai Bibliei la un loc.

Isus a vorbit despre „focul şi pedeapsa veşnică” ca fiind locuinţa din urmă a îngerilor şi a oamenilor care L-au respins pe Dumnezeu (Matei 25:41,46). El spune că cei care cad în păcat sunt ameninţaţi de „focul gheenei” (Matei 5:22; 18:8-9). Cuvântul pe care îl foloseşte Isus, Gheena, reprezintă o vale în care zilnic se ardeau grămezi întregi de gunoi împreună cu cadavrele celor care nu aveau familii care să îi înmormânteze. În Marcu 9:43 Isus vorbeşte de o persoană care „merge în gheenă, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.” Isus se referă aici la viermii care trăiesc în cadavrele celor de pe grămada de gunoi. După ce au terminat toată carnea, viermii mor. Isus spune, însă, că descompunerea spirituală din iad nu are sfârşit iar din această cauză „viermele lor nu moare.”

Dacă Isus, Domnul Dragostei şi Autorul Harului a vorbit despre iad mai des şi într-o manieră mai vie decât oricine altcineva, încât te face să-ţi îngheţe sângele în vine, înseamnă că este un adevăr crucial.

În Matei 10:28 Isus spune: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să vă piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” Le vorbea ucenicilor Lui, dintre care unii aveau să fie torturaţi, despicaţi, jupuiţi de piele şi arşi de vii. Şi totuşi, spune El, aceste experienţe nu sunt nimic pe lângă iad. Evident, pentru Isus iadul era un loc real, din moment ce a spus că după ziua judecăţii oamenii îl vor experimenta în propriile trupuri. Iadul este un loc nu doar al suferinţei fizice, ci şi spirituale.

Isus mereu a descris iadul ca fiind foc dureros şi „întunericul de afară” (Matei 25:30; cf. Iuda 6,7, 13), un loc al suferinţei cumplite şi al nefericirii. Dacă Isus, Domnul Dragostei şi Autorul Harului a vorbit despre iad mai des şi într-o manieră mai vie decât oricine altcineva, încât te face să-ţi îngheţe sângele în vine, înseamnă că este un adevăr crucial. Dar de ce a fost atât de important pentru Isus?

2. Este important pentru că arată infinita noastră dependenţă de Dumnezeu pentru tot.

Aproape toţi comentatorii şi teologii cred că imaginile focului şi întunericului de afară, descrise în Biblie, sunt metaforice. (Din moment ce sufletele se află în iad în momentul acesta, fără trup, cum se poate ca focul să fie, literal, foc fizic?) Chair şi Jonathan Edwards a atras atenţia asupra faptului că limbajul biblic referitor la iad este unul simbolic, dar, a adăugat el, „când metaforele folosite în Scripturi se referă la lucrurile spirituale... acestea sunt departe de adevărul literal” (din „Chinurile iadului sunt extrem de mari”, volumul 14 din ediţia Yale a lucrărilor lui Edwards.) Să spui că imaginea Scripturilor referitoare la focul din iad nu este întru totul literală nu ajută cu absolut nimic. Realitatea va fi mult mai rea decât imaginea. Atunci, ce reprezintă pentru noi simbolurile „focului” şi ale „întunericului”? Acestea sun modalităţi grafice de a descrie ceea ce se întâmplă când pierdem prezenţa lui Dumnezeu. Întunericul se referă la izolare, iar focul la dezintegrarea care are loc la separarea de Dumnezeu. Departe de bunăvoinţa şi faţa lui Dumnezeu, în mod literal, groaznic şi veşnic, ne dezintegrăm.

În învăţăturile lui Isus cea din urmă condamnare din gura lui Dumnezeu este: „Duceţi-vă de la Mine.” Acest lucru este uluitor – simplul fapt de a fi departe de Dumnezeu este cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla! De ce? Noi am fost creaţi, la început, să umblăm în prezenţa lui Dumnezeu (Geneza 2). Bineînţeles că, într-un fel, Dumnezeu este peste tot şi susţine toate lucrurile. Doar în El putem vorbi, ne putem mişca şi exista (Fapte 17:28). Astfel, în această privinţă este imposibil să ne despărţim de Dumnezeu; nici chiar iadul nu poate exista fără susţinerea lui Dumnezeu. Dar Biblia spune că păcatul nu ne permite să ne aflăm în „faţa” lui Dumnezeu (Isaia 59:2). Toată viaţa, bucuria, dragostea, puterea şi semnificaţia pe care am căutat-o şi după care am tânjit se află în faţa Sa (Psalmul 16:11) – adică, în bunăvoinţa, prezenţa, părtăşia şi plăcerea Lui.

Păcatul ne îndepărtează de la acest aspect al puterii Sale care ne susţine şi ne sprijină. Este la fel de însemnat pentru noi, ca apa pentru peşte – afară din ea, viaţa noastră se scurge încet. Asta s-a întâmplat cu noi de-a lungul istoriei. Din acest motiv, pentru Pavel, focul etern şi distrugerea iadului înseamnă „pierzarea din faţa Domnului” (2 Tesaloniceni 1:9). Separarea de Dumnezeu şi de binecuvântările Lui pentru totdeauna este realitatea pe care o indică toate simbolurile. De exemplu, atunci când Isus vorbeşte despre ideea de a fi „distrus” în iad, cuvântul pe care îl foloseşte este apollumi, care nu înseamnă a fi anihilat din existenţă, ci „a fi făcut praf” şi distrus în pentru a nu mai fi folositor scopului propus.

Imaginea „gheenei” şi a „viermilor” înseamnă descompunere. Odată ce corpul este mort îşi pierde frumuseţea, puterea şi coerenţa, începe să se rupă în părţile constituente, să miroasă urât şi să se dezintegreze. Deci, ce înseamnă un suflet omenesc „făcut praf”?  Nu îşi încetează existenţa, dar devine complet incapabil de a mai face vreunul dintre lucrurile pentru care a fost creat sufletul uman – să gândească, să simtă, să aleagă, să dea sau să primească dragoste sau bucurie. De ce? Pentru că sufletul uman a fost creat pentru a se închina şi a se bucura de adevăratul Dumnezeu, iar adevărata viaţă umană decurge din această menire. În lumea aceasta, toţi oamenii, chiar şi cei care s-au întors de la Dumnezeu, sunt susţinuţi de „providenţe binevoitoare” şi „harul comun” (Fapte 14:16-17; Psalmul 104:10-30; Iacov 1:17) menţinându-ne capabili de înţelepciune, dragoste, bucurie şi bunătate. Dar, în momentul în care pierdem cu totul prezenţa susţinătoare a lui Dumnezeu, rezultatul este iadul.

3. Este important pentru că dezvăluie seriozitatea şi pericolul de a trăi pentru sine.

În Romani 1-2 Pavel explică faptul că Dumnezeu, în mânia Lui împotriva celor ce Îl resping, „îi lasă pradă” poftelor păcătoase ale inimilor lor. Comentatorii (cf. Douglas Moo) atrag atenţia asupra faptului că aceasta nu poate însemna că Dumnezeu îi împinge pe oameni să păcătuiască, din moment ce Efeseni 4:19 spune că păcătoşii s-au dedat poftelor lor păcătoase. Înseamnă că cea mai mare (şi cea mai corectă) pedeapsă pe care o poate da Dumnezeu unui om este de a-i îngădui dorinţa cea mai aprigă a inimii lui păcătoase.

Ce înseamnă asta? Inima păcătoasă îşi doreşte independenţă. Vrem să alegem şi să mergem pe căile noastre (Isaia 53:6). Aceasta nu este o simplă „îndepărtare de la cale.” După cum spune Ieremia: „Nici unul nu se căieşte... Ci toţi încep din nou alergarea, ca un cal care se aruncă în luptă” (8:6). Noi vrem să scăpăm de Dumnezeu – dar, după cum am văzut, acesta este tocmai lucrul cel mai distrugător pentru noi. Cain a fost avertizat să nu păcătuiască pentru că păcatul este robie (Geneza 4:7; Ioan 8:34). Îţi distruge capacitatea de a alege, de a iubi, de a te bucura de ceva. Păcatul mai cauzează şi orbire – cu cât respingi mai mult adevărul lui Dumnezeu, cu atât eşti mai incapabil de a înţelege orice adevăr legat de tine sau de lume (Isaia 29:9-10; Romani 1:21).

Ce este, atunci, iadul? Este faptul de a fi lăsaţi de către Dumnezeu pradă liberei noastre alegeri de a ne vedea de drum, de a fi proprii noştri „stăpâni ai destinului, căpitani ai sufletului,” de a ne îndepărta de El şi de controlul Lui. Este faptul de a fi părăsiţi de Dumnezeu în nişte locuri în care am încercat cu disperare să ajungem toată viaţa. J.I. Packer scrie: „Scriptura priveşte iadul ca pe o alegere proprie... Iadul este înfăţişat ca gestul de respect al lui Dumnezeu faţă de alegerea umană. Fiecare primeşte ceea ce, de fapt, a cerut: să fie cu Dumnezeu pentru totdeauna, închinându-I-se, sau fără Dumnezeu, închinându-se sieşi.” (J.I. Packer, Teologie concisă, pag. 262-263) Dacă dorinţa ta cea mai mare este să fii propriul tău stăpân, atunci sfinţenia lui Dumnezeu va deveni un chin iar prezenţa lui Dumnezeu o teroare de care vei fugi pentru totdeauna (Apocalipsa 6:16, cf. Isaia 6:1-6).

De ce este atât de important să subliniem aceste lucruri în predicile şi învăţăturile noastre astăzi? Ideea de iad este implauzibilă oamenilor pentru că ei consideră nedrept ca pedeapsa eternă să fie atribuită pentru paşi greşiţi comparativ neînsemnaţi şi finiţi (cum ar fi acceptarea creştinismului). De asemenea, aproape nimeni nu cunoaşte pe nimeni (inclusiv pe ei înşişi) care să pară atât de rău încât să merite iadul. Dar învăţătura biblică despre iad răspunde ambelor obiecţii. În primul rând, ne spune că oamenii primesc în viaţa de apoi ceea ce şi-au dorit cel mai mult – fie să-L aibă pe Dumnezeu ca Mântuitor şi Stăpân sau să fie ei proprii lor Mântuitori şi Stăpâni. În al doilea rând, ne spune că este o consecinţă naturală. Chiar şi în lumea aceasta este clar că egocentrismul şi nu centrarea în jurul lui Dumnezeu, te aduce într-o stare mizerabilă şi te orbeşte. Cu cât oamenii sunt mai egocentrici, mai preocupaţi de sine, cu cât îşi plâng mai mult de milă, cu cât se autojustifică mai mult, cu atât mai frecvente sunt prăbuşirile, la nivel relaţional, psihologic şi chiar fizic. De asemenea, aceştia se cufundă în negarea sursei problemelor lor.

Pe de altă parte, sufletul care a hotărât să îşi centreze viaţa în jurul lui Dumnezeu şi a slavei Lui se îndreaptă către o bucurie şi o plenitudine crescândă. Aceste „traiectorii” pot fi observate chiar şi în viaţa aceasta. Dar, dacă sufletele noastre vor exista pentru totdeauna, după cum ne învaţă Biblia, imaginaţi-vă numai punctul în care se vor afla aceste touă tipuri de suflete într-un miliard de ani. Iadul e pur şi simplu calea liber aleasă, care va dura pe veşnicie. Am vrut să scăpăm de Dumnezeu, iar Dumnezeu, în dreptatea Lui infinită, ne trimite în locul în care am vrut noi să mergem.

În parabola din Luca 16, începând cu versetul 19, Isus ne povesteşte despre un om bogat care merge în iad, iar acum este chinuit şi cumplit de însetat din cauza focului (v. 24). Dar există câteva observatii interesante cu privire la ceea ce se întâmplă în sufletul lui. Acesta îi cere lui Avraam să trimită un mesager care să îi avertizeze pe fraţii lui încă în viaţă, asupra realităţii iadului. Comentatorii notează că acesta nu este un gest de compasiune, ci mai degrabă un efort de a arunca vina asupra altcuiva. El spune că nu a avut ocazia, nu a avut informaţiile corecte pentru a evita iadul. În mod clar asta vrea să spună, deoarece Avraam spune ferm că oamenii, în viaţa aceasta, au fost bine informaţi prin Scripturi. Este uimitor să găsim exact ceea ce ne aşteptam – în ciuda faptului că ştia că se află în iad şi că Dumnezeu îl trimisese acolo, este în negare profundă, furios pe Dumnezeu, incapabil să recunoască faptul că a fost o hotărâre dreaptă, dorindu-şi potolirea chinurilor (v. 24) dar în nici un chip dispus să se pocăiască sau să caute prezenţa lui Dumnezeu.

Cred că unul din motivele pentru care Biblia ne vorbeşte despre iad este ca acesta să acţioneze ca nişte „săruri” în ceea ce priveşte pericolul şi seriozitatea chiar şi a păcatelor mici. Totuşi, am descoperit că simpla subliniere a simbolurilor iadului (foc şi întuneric) fără explicarea semnificaţiei lor (descompunere spirituală veşnică), îi împiedică pe oamenii moderni de a vedea iadul ca un argument disuasiv. Îmi amintesc cum acum câţiva ani un bărbat spunea că discuţiile despre focurile iadului pur şi simplu nu îl speriau, i se păreau prea exagerate, chiar prosteşti. Aşa că i-am citit nişte rânduri de-ale lui C.S. Lewis:

Iadul începe cu o atitudine de nemulţumire, când veşnic te plângi, veşnic dai vina pe alţii... dar tot te diferenţiezi de el. Poate chiar îl critici în tine însuţi şi îţi doreşti să-i pui capăt. Dar s-ar putea să vină o zi în care nu vei mai putea. Atunci nu-ţi vei mai critica dispoziţia nici nu te vei mai bucura de ea, ci tot ce va rămâne va fi nemulţumirea, care va continua să meargă asemenea unei maşini. Problema nu e că Dumneze ne „trimite” în iad. În fiecare dintre noi creşte ceva, care VA FI Iad dacă nu este curmat de la rădăcină.

Spre surprinderea mea, bărbatul a devenit foarte tăcut şi a spus: „Asta chiar mă sperie de moarte.” Aproape instantaneu a început să vadă că iadul este a) perfect corect şi drept şi b) ceva înspre care a realizat că s-ar putea să se îndrepte dacă nu urma să se schimbe. Dacă chiar vrem ca scepticii şi necredincioşii să se teamă de iad într-o manieră adecvată, nu le putem repeta într-una că „iadul e un loc cu foc.” Trebuie să pătrundem mai adânc în realităţile reprezentate de imaginile biblice. Când procedăm în felul acesta, vom descoperi că până şi oamenii din lume pot fi atinşi.

Fugim de prezenţa lui Dumnezeu şi în consecinţă Dumnezeu ne lasă pradă poftelor noastre (Romani 1:24, 26). Astfel, iadul este o închisoare în care uşile sunt mai întâi încuiate pe dinăuntru de către noi şi prin urmare sunt încuiate pe dinafară de către Dumnezeu (Luca 16:26). Toate semnalele indică faptul că uşile vor rămâne închise pe dinăuntru. Deşi toţi genunchii şi toate limbile din iad ştiu că Isus e Domn (Filipeni 2:10-11), nimeni nu poate căuta sau dori această Domnie fără Duhul Sfânt (1 Corinteni 12:3). De aceea putem spune că nici o persoană nu merge în iad dacă nu alege atât să meargă cât şi să rămână acolo. Există altceva mai corect?

 4. Doctrina iadului este importantă deoarece este singura cale de a şti cât de mult ne-a iubit Isus şi cât de multe a făcut pentru noi.

În Matei 10:28 Isus spune că distrugerea fizică nu se poate compara în nici un chip cu distrugerea spirituală a iadului prin pierderea prezenţei lui Dumnezeu. Dar exact asta I S-a întâmplat lui Isus la cruce – a fost părăsit de Tatăl (Matei 27:46). În Luca 16:24 bogatului din iad îi este îngrozitor de sete (v. 24) iar pe cruce Isus a spus: „Mi-e sete” (Ioan 19:28). Apa vieţii, prezenţa lui Dumnezeu, Îi fusese îndepărtată. Ideea este următoarea: Dacă nu ne confruntăm cu această doctrină „groaznică”, nu vom înţelege nici pe departe profunzimea a ceea ce a făcut Isus pentru noi la cruce. Trupul Lui era distrus în cel mai rău mod posibil, dar acest lucru era nimic pe lângă ce se întâmpla cu sufletul Lui. Când a strigat că Dumnezeul Lui L-a părăsit, Isus experimenta însuşi iadul. Dar gândeşte-te – dacă plata păcatului este atât de mare încât nu este plătită acolo, ci iadul nostru se întinde pe veşnicie, atunci ce ar trebui să înţelegem din faptul că Isus a spus că plata 
„s-a sfârşit” (Ioan 19:30) după doar trei ore? Ştim că ceea ce a simţit pe cruce a fost mult mai rău şi mai profund decât toate iadurile pe care le merităm noi la un loc. 

Iar acest lucru are sens din punct de vedere emoţional când stăm să ne gândim la relaţia pe care a pierdut-o. Dacă o simplă cunoştinţă te învinuieşte de ceva şi te respinge, te doare. Dacă un prieten bun face acelaşi lucru – te doare mult mai mult. Totuşi, dacă soţul sau soţia ta te părăseşte spunând: „Nu vreau să te mai văd niciodată”, este încă şi mai devastator. Cu cât relaţia este de mai lungă durată, mai profundă şi mai apropiată, cu atât mai chinuitoare este o eventuală despărţire. Dar relaţia Fiului cu Tatăl era fără început şi infinit mai măreaţă decât cea mai apropiată şi intensă relaţie umană. Când a fost îndepărtat de Dumnezeu, Isus a mers în prăpastia cea mai adâncă şi în cuptorul cel mai puternic, întrecând orice imaginaţie. A trăit întreaga mânie a Tatălui. Şi a făcut acest lucru voluntar, pentru noi.

Întâlnesc destul de des oameni care spun: „Am o relaţie personală cu un Dumnezeu iubitor, dar totuşi nu cred în Isus Hristos.” De ce? – întreb eu. „Dumnezeul meu este prea iubitor ca să verse suferinţă eternă asupra cuiva pentru păcat.” Dar acest lucru denotă o înţelegere complet greşită atât în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu cât şi crucea. Pe cruce, Dumnezeu ÎNSUŞI, întrupat în Isus, a luat pedeapsa asupra Sa. Nu a aruncat-o asupra nici unei terţe părţi

Astfel întrebarea se schimbă: ce l-a costat pe tipul tău de dumnezeu să ne iubească şi să ne accepte? Ce a îndurat el ca să ne primească? Unde s-a chinuit, a strigat şi unde i-au fost cuiele şi spinii? Singurul răspuns este: „Nu cred că a fost necesar.” Dar atunci, în mod ironic, încercând 
să-L facem pe Dumnezeu mai iubitor, Îl facem mai puţin iubitor. În cele din urmă dragostea Lui nu trebuia să ia nici o măsură. A fost o chestiune sentimentală, nicidecum dragoste. Nu va exista abandonare de sine plină de bucurie, nici curaj plin de smerenie, nici un sentiment de continuă uimire. Nu I-am putea cânta „dragoste atât de minunată, de divină, încât îmi cere sufletul, viaţa, tot ce sunt.” Separarea noastră de Dumnezeu a putut fi înlăturată doar prin cruce, iar noi ne vom petrece veşnicia iubindu-L şi lăudându-L pe Dumnezeu pentru ce a făcut (Apocalipsa 5:9-14) 

Iar dacă Isus nu a experimentat însuşi iadul pentru noi, atunci valoarea noastră este diminuată. Ni se spune în Isaia că „Va vedea rodul munciii sufletului Lui şi va fi mulţumit” (Isaia 53:11). Acesta este un concept nemaipomenit. Isus a suferit infinit mai mult decât orice suflet omenesc în iadul veşnic, şi totuşi, ne priveşte şi spune: „A meritat.” Ce ne-ar putea face să ne simţim mai iubiţi şi mai preţuiţi? Mântuitorul prezentat în evanghelie a înfruntat chiar iadul decât să ne piardă şi nici un alt mântuitor înfăţişat vreodată nu ne-a iubit cu un aşa preţ

Concluzie

Doctrina iadului este esenţială – fără ea nu putem înţelege dependenţa noastră completă de Dumnezeu, caracterul şi pericolul celor mai mici păcate şi adevăratul scop al dragostei scumpe a lui Isus. Cu toate acestea, putem să subliniem doctrina iadului în moduri neînţelepte. Mulţi oameni, de teama compromisului doctrinar vor să pună cu totul accentul pe judecata activă a lui Dumnezeu şi deloc pe aspectul legat de alegerea proprie. În mod ironic, după cum am observat, acest dezechilibru contrar învăţăturilor biblice îl înfăţişează ca un argument disuasiv slab, în loc să îl facă mai puternic. Iar unii predică iadul în aşa fel încât oamenii îşi schimbă viaţa doar dintr-o teamă egoistă de a evita consecinţele, nu din dragoste şi loialitate pentru Cel ce a primit şi a experimentat iadul în locul nostru. Distincţia între cele două motivări este de o importanţă majoră. Prima creează un moralist iar cea de-a doua, un creştin născut din nou.

Trebuie să ne confruntăm cu faptul că Isus a spus mai multe despre iad decât Daniel, Isaia, Pavel, Ioan şi Petru la un loc. Înainte să respingem acest lucru, trebuie să înţelegem că în acest fel Îi spunem lui Isus, proeminentul învăţător al dragostei şi al harului din toată istoria: „Sunt mai puţin barbar decât Tine, Isus – am mai multă compasiune şi sunt mai înţelept decât Tine.” Cu siguranţă acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri! Într-adevăr, dacă stai să te gândeşti, doar datorită doctrinei judecăţii şi a iadului, proclamaţiile lui Isus cu privire la har şi dragoste sunt atât de uluitoare.

Cu permisiunea Timothy Keller, Redeemer Presbyterian Church, de a traduce şi posta acest articol pe "despreisus".Copyright © 2008 by Timothy Keller, Redeemer Presbyterian Church.
Used by permission. For more resources go to www.redeemercitytocity.com


Cuvinte cheie: Iad, Evanghelia, Dumnezeu

Nu sunt comentarii

Nu există comentarii încă.

Adaugă un comentariu

Comentarii

Tu trebuie sa fii logat pentru a comenta.

Other articles
Centralitatea Evangheliei
Evanghelia nu reprezintă doar minimul de cerințe doctrinare necesar pentru a intra în Împărăție, ci modalitatea prin care înregistrăm orice progres în Împărăție. Read more »
Data articolului: 6/28/2013 1:40:28 PM |
Pericolul încercării de a-I fi plăcut lui Dumnezeu
Sandra s-a luptat toată viaţa cu dorinţa de a-i mulţumi pe oameni. Ea spune că nu-şi aminteşte vreo vreme în care să nu să se fi întrebat ce cred ceilalţi despre ea. Read more »
Data articolului: 2/10/2012 12:41:47 PM |
Cel mai transformator cuvânt
Evanghelia pe care ţi-o predici va avea un efect enorm asupra a ceea ce îţi doreşti, a ceea ce gândeşti, spui şi faci... Read more »
Data articolului: 1/22/2012 11:44:32 PM |
Puterea transformatoare a Evangheliei
Pentru că Îl iubim pe Domnul, cu toţii vrem să devenim bărbaţi şi femei care Îi reflectă viaţa cu tot mai multă desăvârşire. Pentru noi, întrebarea nu este: „Ar trebui oare să căutăm să creştem în evlavie?” ci mai degrabă: „Cum creştem în evlavie?” Read more »
Data articolului: 1/13/2012 1:01:32 PM |
Cum să nu devii creştin
Ce înseamnă să fii creştin? Cum devii unul? Mă bucur că ai întrebat. Mai întâi, să analizăm trei moduri în care nu poţi deveni copil al lui Dumnezeu. Chiar aşa. Cum să nu devii creştin. Read more »
Data articolului: 8/1/2011 8:36:18 AM |
Copyright © William Anderson | All Rights Reserved