Sigla DespreIsus.ro

Există Dumnezeu?

Data articolului: 11/12/2009 1:31:49 AM

Oamenii care ridică din umeri şi spun “Ce importanţă are dacă Dumnezeu există?” arată că încă nu s-au gândit foarte bine la acest lucru. Chiar şi filosofi atei precum Sartre şi Camus –care au meditat profund asupra acestei chestiuni– recunosc că existenţa lui Dumnezeu poate face diferenţa în viaţa unui om.

de William Lane Craig (original article)

semn de întrebare în cerC.S. Lewis a remarcat odată că Dumnezeu nu e genul de lucru de care să putem fi interesaţi cu moderaţie. Până la urmă, dacă Dumnezeu nu există, nu avem niciun motiv să fim interesaţi de El. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu există, atunci această chestiune e de un interes covârşitor, iar principala noastră preocupare ar trebui să fie cum să ne raportăm în mod adecvat la această fiinţă de care depindem în fiecare clipă a existenţei noastre.

Oamenii care ridică din umeri şi spun “Ce importanţă are dacă Dumnezeu există?” arată că încă nu s-au gândit foarte bine la acest lucru. Chiar şi filosofi atei precum Sartre şi Camus –care au meditat profund asupra acestei chestiuni– recunosc că existenţa lui Dumnezeu poate face diferenţa în viaţa unui om. Daţi-mi voie să vă prezint trei motive pentru care existenţa lui Dumnezeu este o chestiune importantă:

1. Dacă Dumnezeu nu există, viaţa nu are niciun scop. Dacă eşti condamnat să mori, până la urmă felul cum trăieşti nu are nicio importanţă. Într-un final, nici măcar nu contează dacă ai existat sau nu. Sigur, viaţa ta ar putea avea un sens relativ prin faptul că i-ai influenţat pe alţii sau că ai schimbat cursul istoriei, dar, în cele din urmă, murim cu toţii şi nu are nicio importanţă cine eşti sau ce faci. Viaţa ta este nesemnificativă.

Astfel, contribuţia savanţilor la progresul cunoaşterii umane, cercetările făcute de doctori pentru a alina durerea şi suferinţa, eforturile diplomaţilor de a asigura un climat de pace în lume, sacrificiile oamenilor buni de pretutindeni pentru îmbunătăţirea rasei umane – acestea nu ajung, în cele din urmă, la niciun rezultat. Aşadar, dacă ateismul este adevărat, viaţa nu are sens.

2. Dacă Dumnezeu nu există, atunci trebuie să trăim, în cele din urmă, fără speranţă. Dacă Dumnezeu nu există, atunci nu există speranţa de a fi scăpaţi de neajunsurile existenţei noastre finite.

Spre exemplu, nu există speranţa salvării de la rău. Deşi mulţi oameni se întreabă cum a putut Dumnezeu crea o lume care să cuprindă atât de multă răutate, o parte însemnată a suferinţei din lume se datorează cruzimii omului faţă de semenii săi. Oroarea a două războaie mondiale în ultimul secol a distrus optimismul naiv din secolul al XIX-lea despre progresul omenirii. Dacă Dumnezeu nu există, atunci suntem captivi fără speranţa salvării de la rău într-o lume plină de suferinţă inutilă şi nerăscumpărată.

3. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu există, nu avem doar speranţă şi sens în viaţă, ci şi posibilitatea de a ajunge să Îl cunoaştem pe Dumnezeu împreună cu dragostea Sa în mod personal. Gândiţi-vă! Domnul veşniciei să vă iubească şi să vrea să fie prietenul vostru! Acesta ar fi cel mai înalt statut de care o fiinţă s-ar putea bucura! În mod evident, dacă Dumnezeu există, nu are doar o importanţă extraordinară pentru omenire, ci şi posibilitatea de schimba în mod decisiv viaţa fiecăruia.

E adevărat, niciunul dintre aceste argumente nu demonstrează existenţa lui Dumnezeu, dar ele demonstrează că aceasta poate face diferenţa. De aceea, chiar dacă argumentele care susţin existenţa lui Dumnezeu şi cele care o resping ar fi absolut egale, cred că atitudinea raţională ar fi de a crede în El. Mai exact, mi se pare de-a dreptul iraţional ca, în condiţia egalităţii argumentelor şi a  dovezilor, să preferi moartea, zădărnicia şi disperarea în dauna speranţei, a fericirii şi a unei vieţi pline de însemnătate.

Dar, de fapt, eu cred că dovezile nu sunt tocmai egale. Cred că există motive întemeiate pentru a crede în Dumnezeu, iar astăzi doresc să vă prezint pe scurt cinci dintre aceste motive. S-au scris cărţi întregi asupra fiecăruia dintre ele, aşa că eu vă voi face doar o scurtă schiţă a argumentelor, iar apoi, în timpul de discuţii, putem să le parcurgem mai detaliat pe cele despre care aţi vrea să vorbim.

Ca şi călători în viaţă, avem scopul de a încerca să înţelegem cât mai multe despre lume. Ipoteza că Dumnezeu există are sens dintr-o varietate de realităţi care ţin de experienţă.

1. Dumnezeu justifică originea universului.

V-aţi întrebat vreodată de unde vine universul? De ce există totul în locul nimicului? Ateii au spus că universul este pur şi simplu etern, iar asta e tot.

Această poziţie este una iraţională. Gândiţi-vă puţin. Dacă universul nu a avut niciodată un început, înseamnă că numărul evenimentelor din istoria universului este infinit. Dar matematicienii recunosc că existenţa unui număr infinit de lucruri duce la autocontradicţii. Spre exemplu, cât face infinit minus infinit? Din punct de vedere matematic, primim răspunsuri care se autocontrazic. Asta arată că infinitul este doar o idee din mintea noastră şi nu ceva care există în realitate. David Hilbert, poate cel mai mare matematician al secolului al XX-lea, susţine:

“Infinitul nu poate fi găsit în realitate. Nici nu există în natură, nici nu furnizează o bază legitimă pentru gândirea raţională. Singurul rol care îi rămâne infinitului de jucat este acela de idee.” 1

Dar asta presupune că, din moment ce evenimentele din trecut nu sunt doar idei, ci sunt reale, numărul de evenimente din trecut este finit. Prin urmare, şirul de evenimente din trecut nu se poate întinde la infinit; mai degrabă, universul trebuie să fi început să existe.

Această concluzie a fost confirmată prin descoperiri remarcabile în astronomie şi astrofizică. Într-una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri din stiinţa modernă avem dovezi destul de solide pentru faptul că universul nu este etern în trecut, ci a avut un început absolut în urmă cu aproximativ 13 miliarde de ani printr-un eveniment cataclismic numit Big Bang. Ceea ce face acest eveniment atât de surprinzător este faptul că, practic, reprezintă originea universului din nimic, căci toată materia şi energia, chiar şi spaţiul fizic şi timpul au luat naştere la Big Bang. Asa cum fizicianul P.C.W. Davies explica, “naşterea universului, aşa cum e discutată în ştiinţa modernă … nu este doar o chestiune de impunere a unui fel de organizare ... asupra unei stări incoerente anterioare, ci chiar naşterea tuturor lucrurilor fizice din nimic.” 2

Sigur, de-a lungul timpului au fost elaborate teorii alternative pentru a se încerca evitarea acestui început absolut, dar niciuna dintre aceste teorii nu s-a lăudat în faţa comunităţii ştiinţifice ca fiind mai plauzibilă decât teoria Big Bang. De fapt, în 2003, Arvind Borde, Alan Guth şi Alexander Vilenkin au demonstrat că orice univers care e, în medie, în stare de expansiune cosmică nu poate să fie etern, ci trebuie să fi avut un început absolut. Vilenkin spune fără reţineri:

„Se spune că un argument este ceea ce convinge oamenii rezonabili şi o dovadă este necesară pentru a convinge chiar şi un om derezonabil. Având acum această dovadă, cosmologii nu se mai pot ascunde în spatele posibilităţii existenţei unui univers etern în trecut. Nu există nicio scăpare, ei trebuie să se confrunte cu problema unui început cosmic.” 3

Acea problema a fost surprinsa frumos de Anthony Kenny de la Universitatea Oxford. El scrie:

“Un susţinător al teoriei Big Bang, cel puţin daca este ateu, trebuie să creadă că universul s-a format din nimic şi prin nimic.” 4

Dar, desigur, aceasta nu are sens! Din nimic iese nimic. Atunci de ce există universul în locul nimicului? De unde provine? Trebuie să fi fost o cauză care să fi adus universul la viaţă.

Putem sumariza argumentul, pana în acest punct, în felul următor:

1. Orice începe să existe are o cauză.

2. Universul a început să existe.

3. Prin urmare, universul are o cauză.

Dat fiind faptul că ambele premise sunt adevărate, concluzia le succedă în mod necesar.

De la însăşi natura cazului, această cauză trebuie sa fie o fiinţă care nu a fost creată de nimeni şi nimic, imuabilă, atemporală şi imaterială care a creat universul. Trebuie să nu fie creată de nimeni şi nimic pentru că am văzut că nu poate exista un regres infinit de cauze.Trebuie să fie atemporală şi,prin urmare, imuabilă—cel puţin fără univers—pentru că a creat timpul. Deoarece a creat şi spaţiul, trebuie să îl transcende şi să fie, prin urmare, imaterială, nu fizică.

Apoi, aş adăuga, ea trebuie să fie personală. Cum altfel ar putea o cauză atemporală să dea naştere unui efect temporal precum universul? Daca această cauză ar fi un set de condiţii necesare şi suficiente care operează mecanic, atunci cauza nu ar putea exista niciodată în lipsa efectului. De exemplu, cauza îngheţării apei este ca temperatura să fie sub zero grade. Dacă temperatura era sub zero grade din eternitate, atunci orice apă dimprejur ar fi îngheţată din eternitate. Ar fi imposibil pentru ca apa să înceapă să îngheţe în urmă cu o perioadă limitată de timp. Deci, daca această cauză este în permanenţă prezentă, atunci şi efectul ar trebui să fie în permanenţă prezent. Singurul mod prin care cauza ar putea fi atemporală iar efectul să înceapă în timp este ca şi cauza să fie un agent personal care alege în mod voluntar sa creeze un efect în timp fără alte condiţii predeterminante. De exemplu, un om care stă întins din eternitate ar putea dori în mod voluntar să se ridice. Aşadar, suntem aduşi nu la o simplă cauză transcendentă a universului, ci la Creatorul său personal.

Nu e incredibil că teoria Big Bang confirmă ceea ce creştinul a crezut dintotdeauna: că, la început, Dumnezeu a creat universul? Ce este mai plauzibil: că dreptatea aparţine creştinului sau că universul luat fiinţă fără a fi cauzat de ceva anume? Eu, cel puţin, nu am nicio dificultate în a evalua aceste alternative!

2. Dumnezeu justifică ajustarea (n.tr. – “fine-tuning”) universului pentru formele inteligente de viaţă.

În ultimii patruzeci de ani, oamenii de ştiinţă au descoperit că existenţa formelor inteligente de viaţă depinde de un echilibru complex şi delicat de conditii iniţiale date chiar în Big Bang. Cercetătorii credeau cândva că indiferent de condiţiile iniţiale ale universului, în cele din urmă ar fi putut evolua forme inteligente de viaţă. Dar noi ştim acum că existenţa noastră stă pe muchie de cuţit. Existenţa formelor inteligente de viaţă depinde de o conspiraţie de condiţii iniţiale care trebuie să fie ajustate într-o măsură care e de-a dreptul incalculabilă şi de neînţeles.

Această ajustare este de două feluri. În primul rând, când legile naturii sunt exprimate ca ecuaţii matematice, găseşti în ele anumite constante, precum constanta gravitaţională. Aceste constante nu sunt determinate de legile naturii. Legile naturii sunt în concordanţă cu o uriaşă varietate de valori pentru aceste constante. În al doilea rand, pe lângă aceste constante există anumite cantităţi arbitrare care sunt definite ca şi condiţii initiale în baza cărora legile naturii operează – spre exemplu, cantitatea de entropie sau echilibrul dintre materie şi anti-materie din univers.

Aceste constante şi cantităţi sunt grupate într-o arie extrem de redusă de valori care să permită viaţa. Dacă aceste constante sau cantităţi ar fi alterate de un fir de păr, echilibrul care permite viaţa ar fi distrus iar viaţa nu ar exista.

Spre exemplu, fizicianul P.C.W. Davies a calculat că o schimbare în forţa gravitaţională sau în interacţiunea nucleară slabă cu o singură parte în 10100 ar fi prevenit existenţa unui univers care să permită viaţa. Constanta cosmologică ce face inflaţia universului să existe şi este responsabilă pentru recent-descoperita accelerare a expansiunii universului este ajustată în mod inexplicabil la aproximativ o parte in 10120. Roger Penrose de la Universitatea Oxform a calculat că şansele ca entropia redusă a Big Bang-ului să existe din întâmplare sunt de ordinul a unu la 10 10 (123).  Penrose a comentat: “Nu îmi amintesc să fi văzut nimic altceva în fizică a cărei acurateţe este cunoscută să se apropie, nici măcar puţin, de o valoare ca o parte în 1010 (123)."5 Şi nu e doar fiecare constantă sau cantitate care trebuie sa fie splendid ajustată; raporturile dintre ele trebuie să fie, la fel, ajustate. Deci, improbabilitatea este înmulţită cu improbabilitatea de atâtea ori până când minţile noastre se pierd în numere incomprehensibile.

Există trei posibilităţi pentru a explica prezenţa acestei remarcabile ajustări a universului: necesitatea fizică, întamplarea sau proiectarea. Prima alternativă susţine că există un fel de Teorie a Totului (T.A.T.) necunoscută, care ar explica felul universului. Trebuia să fie în felul acela şi nu era nicio şansă (sau şanse extrem de mici) ca universul să nu permită viaţa. Prin contrast, a doua alternativă susţine că ajustarea se datorează în întregime întâmplării. Faptul că universul permite viaţa este doar un accident, iar noi suntem beneficiarii norocoşi. A treia alternativă le respinge pe celelalte două în favoartea unei Minţi inteligente în spatele cosmosului, care a conceput universul în aşa fel încât să permită viaţa. Care dintre aceste alternative este cea mai plauzibilă?

Prima alternativă pare extrem de puţin plauzibilă. Pur şi simplu nu există niciun motiv fizic pentru care aceste constante şi cantităţi ar avea valorile pe care le au. Aşa cum P.C.W. Davies afirma, “Chiar dacă legile fizicii erau unice, nu rezultă că însuşi universul fizic este unic ... legile fizicii trebuie să fie completate de condiţiile cosmice iniţiale ... Nu este nimic în prezent despre “legile condiţiilor iniţiale” care să sugereze faptul că a lor corespondenţă cu legile fizicii ar implica unicitate. Departe de ea ...

... se pare, atunci, că universul fizic nu trebuie să fie în felul în care este: ar fi putut fi altfel.”6

De exemplu, cel mai promiţător candidat la o T.A.T. până în prezent, Teoria M, nu reuşeşte să prevadă numai universul nostru. De fapt, aceasta permite un “peisaj cosmic” de aproximativ 10500 universuri diferite guvernate de prezentele legi ale naturii, astfel că nu face nimic pentru a reda valorile observate ale constantelor şi cantităţilor necesare din punct de vedere fizic.

Cum rămâne cu a doua alternativă, că ajustarea universului este doar o întâmplare? Problema cu această alternativă este că şansele împotriva unui univers care să permită viaţa sunt atât de mari încât nu pot fi confruntate în mod rezonabil. Chiar dacă vor fi o mulţime de universuri care să permită viaţa în cadrul peisajului cosmic, totuşi numărul de lumi care să permită viaţa va fi inexplicabil de mic în comparaţie cu întregul peisaj, astfel că existenţa unui univers care sa permită viaţa este enorm de improbabilă. Studenţii sau cei care afirmă fără griji: “Se poate să fi avut loc din întâmplare!” pur şi simplu nu concep fantastica precizie a ajustărilor necesare pentru viaţă. Ei nu ar accepta niciodată o asemenea ipoteză în orice alt aspect al vieţii lor – de exemplu, pentru a explica felul cum a apărut peste noapte o maşină pe aleea cuiva.

Unele persoane au încercat să evite această problemă afirmând că noi chiar nu ar trebui să fim surprinşi de condiţiile ajustate ale universului, întrucât, dacă universul nu era ajustat, noi nu am fi fost aici pentru a ne exprima surprinderea în ceea ce le priveşte! Dar acest tip de argumentare este eronat din punct de vedere raţional. Putem demonstra aceasta printr-o ilustraţie paralelă. Imaginează-ţi că eşti într-o călătorie peste hotare şi eşti arestat(ă) pentru acuzaţii nefondate de posesie de droguri şi târât(ă) în faţa unui pluton format dintr-o sută de lunetişti antrenaţi, toţi cu puştile îndreptate spre capul tău pentru a te executa. Auzi comanda dată: “Încărcaţi!Ochiţi!Trageţi!” şi apoi sunetul asurzitor al puştilor. Apoi observi că eşti tot în viaţă, că toţi cei o sută de lunetişti antrenaţi au ratat! Ce concluzie ai trage? “Păi, nu cred că ar trebui să fiu atât de surprins(ă) că au ratat cu toţii. Până la urmă, dacă ei nu ar fi ratat, atunci eu nu aş fi aici să mă mir de aceasta. Dat fiind faptul că sunt aici, ar trebui să mă aştept ca toţi să rateze.” Sigur că nu! Ai suspecta imediat că au ratat cu toţii în mod intenţionat, că toată situaţia a fost o înscenare planificată de cineva dintr-un motiv anume. Deşi nu ai fi foarte surprins(ă) de faptul că nu observi că ai murit, ai fi foarte surprins(ă) de faptul că observi că te afli în viaţă. În acelaşi fel, dată fiind incredibila improbabilitate a ajustării universului pentru forme inteligente de viaţă, este rezonabil sa concluzionăm că aceasta nu se datorează întâmplării, ci designului.

Pentru a salva alternativa întâmplării, adepţii ei au fost forţaţi să adopte ipoteza că există un număr infinit de universuri ordonate arbitrar care compun un fel de Ansamblu de Lumi sau multivers din care universul nostru nu este decât o parte. Undeva în acest Ansamblu de Lumi, universuri ajustate vor aparea din pură întâmplare, iar noi ne aflăm într-unul dintre ele.

Totuşi, există două slăbiciuni majore ale ipotezei Ansamblului de Lumi: În primul rând, nu există nicio dovadă care să ateste existenţa unui asemenea Ansamblu de Lumi. Nimeni nu ştie daca există alte lumi. În plus, aduceţi-vă aminte că Borde, Guth şi Vilenkin au dovedit că orice univers aflat în stare de continuă expansiune nu poate fi infinit în trecut. Teorema lor se aplică şi multiversului. Prin urmare, din moment ce trecutul este finit, doar un număr de lumi finite pot să fi fost generate până acum, astfel că nu avem garanţia că o lume ajustată va fi apărut în acest ansamblu.

În al doilea rând, dacă universul nostru este doar un membru oarecare al unui Ansamblu de Lumi infinit, atunci este mult mai probabil ca noi să observăm un univers mult mai diferit decât cel pe care, de fapt, îl observăm. Roger Penrose a calculat că este inimaginabil mai probabil ca sistemul nostru solar să se formeze brusc dintr-o coliziune arbitrară de particule decât ca un univers ajustat atât de bine să existe. (Prin comparaţie, Penrose numeşte aceasta o “completă hrană pentru găini”. 7) Deci, dacă universul nostru ar fi doar un membru oarecare al unui Ansamblu de Lumi, este inimaginabil mai probabil ca noi să observăm un univers cu nimic mai mare decât sistemul nostru solar. Or, din nou, dacă universul nostru ar fi doar un membru oarecare al unui Ansamblu de Lumi, atunci noi ar trebui să observăm lucruri extraordinare, precum cai care se formează şi dispar instantaneu datorită unor coliziuni arbitrare, din moment ce astfel de lucruri sunt mult mai probabile decât ca toate constantele şi cantităţile naturii să cadă din întâmplare în cadrul minuscul de valori care permit viaţa. Universuri observabile precum acelea sunt mult mai abundente în Ansamblul de Lumi decât lumi ca şi a noastră şi, prin urmare, ar trebui să poată fi observate. Din moment ce nu avem astfel de observaţii, acel fapt neagă cu putere ipoteza multiversului. Este, prin urmare, foarte probabil ca un Ansamblu de Lumi să nu existe.

Încă o dată, viziunea pe care creştinii au adoptat-o dintotdeauna, aceea că există un designer inteligent al universului, are mult mai mult sens decât perspectiva atee că universul este ajustat la o precizie ininteligibilă pentru existenţa formelor inteligente de viaţă din întâmplare.

Putem sumariza acest al doilea argument în felul următor:

1. Ajustarea universului se datorează sau necesităţii fizice, sau întâmplării, sau proiectării.

2. Nu se datorează necesităţii fizice sau întâmplării.

3. Prin urmare, se datorează proiectării.

3. Dumnezeu justifică valorile morale obiective din lume.

Dacă Dumnezeu nu există, atunci nici valorile morale obiective nu există. A spune că există valori morale obiective înseamnă a spune că o acţiune este corectă sau greşită în mod independent faţă de numărul de oameni care cred acest lucru. Înseamnă a spune, spre exemplu, că antisemitismul nazist a fost greşit din punct de vedere moral, deşi naziştii care au susţinut Holocaustul credeau că a fost corect; şi ar fi fost tot greşit, chiar dacă naziştii ar fi câştigat Al Doilea Război Mondial si ar fi reuşit exterminarea sau spălarea creierului oricui nu ar fi fost de acord cu ei. Iar ceea ce se pretinde este că, în absenţa lui Dumnezeu, valorile morale nu sunt obiective în acest sens.

Multi teişti si atei au căzut de acord asupra acestei idei. Spre exemplu, J.L. Mackie de la Universitatea Oxford, unul dintre cei mai influenţi atei ai timpului nostru, a recunoscut: “Dacă … există … valori obiective, ele fac existenţa unui Dumnezeu mult mai probabilă decât ar fi fost fără ele. Astfel, avem un argument apărabil din partea moralităţii pentru existenţa unui Dumnezeu.” 8 Dar pentru a evita existenţa lui Dumnezeu, Mackie a negat, prin urmare, existenţa valorilor morale obiective. El a scris: “Este uşor de explicat acest simţ moral ca fiind produsul natural al evoluţiei biologice şi sociale …”9

Michael Ruse, un filosof al ştiinţei, este de acord. El explică:

“Moralitatea este o adaptare biologică la fel cum sunt mâinile, picioarele şi dinţii. Considerată ca un set de afirmaţii justificabile din punct de vedere raţional asupra unui lucru obiectiv, etica e iluzorie. Eu apreciez că atunci când cineva spune “iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, el crede că se referă deasupra şi dincolo de sine însuşi. Cu toate acestea, o asemenea referire este cu adevărat lipsită de orice fundaţie. Moralitatea este doar un ajutor pentru supravieţuire şi reproducere ... şi orice înţeles mai profund de atât este iluzoriu.” 10

Friedrich Nietzsche, cunoscutul ateu de secol XIX care a proclamat moartea lui Dumnezeu, a înţeles că moartea lui Dumnezeu însemna distrugerea oricărui rost şi a oricărei valori în viaţă.

Cred că Friedrich Nietzsche avea dreptate.

Dar trebuie să fim foarte atenţi aici. Întrebarea nu este “Trebuie să credem în Dumnezeu pentru a trăi o viaţă morală?”. Nu afirm că trebuie. Nu este nici “Putem să recunoaştem valorile morale obiective fără a crede în Dumnezeu?”. Eu cred că putem.

Întrebarea este, mai degrabă: “Dacă Dumnezeu nu există, valorile morale obiective există?” Ca şi Mackie si Ruse, nu văd niciun motiv pentru a crede că, în absenţa lui Dumnezeu, moralitatea umană este obiectivă. Până la urmă, dacă nu există Dumnezeu, ce este atât de special la oameni? Sunt doar produse accidentale ale naturii care au evoluat relativ recent pe o particulă minusculă de praf pierdut undeva într-un univers ostil şi iraţional şi care sunt condamnate să piară în mod individual şi colectiv într-un timp relativ scurt. Din perspectiva atee, o acţiune cum este, spre exemplu, violul, ar putea să nu fie avantajoasă din punct de vedere social şi, de-a lungul timpului, a devenit tabu; dar asta nu face nimic pentru a dovedi că violul este cu adevărat rău. Din perspectiva atee, în afara consecinţelor sociale, nu este nimic rău în a viola pe cineva. Ca atare, fără Dumnezeu nu există niciun bine sau rău absolut care se autoimpune în conştiinţa noastră.

Dar problema este că valorile obiective chiar există, iar în adâncul nostru o ştim cu toţii. Nu este alt motiv pentru a nega realitatea obiectivă a valorilor morale decât realitatea obiectivă a lumii fizice. Argumentarea lui Ruse în cel mai bun caz dovedeşte doar că percepţia noastră subiectivă asupra valorilor morale obiective a evoluat. Dar dacă valorile morale sunt descoperite gradual, nu inventate, atunci înţelegerea noastră graduală şi supusă greşelii asupra tărâmului moral nu subminează mai mult realitatea obiectivă a acelui tărâm decât subminează percepţia noastră graduală şi supusă greşelii asupra lumii fizice obiectivitatea acelui tărâm. Aşa cum însuşi Ruse mărturiseşte, “Omul care spune că este acceptabil din punct de vedere moral a viola copii se înşeală la fel de mult ca şi omul care spune, 2+2=5."11 

Acţiuni precum violul, tortura şi abuzurile asupra copiilor nu reprezintă doar un comportament inacceptabil din punct de vedere social—ele sunt greşeli morale îngrozitoare. Unele lucruri sunt cu adevărat greşite. În mod similar, dragostea, egalitatea şi sacrificiul de sine sunt cu adevărat bune. Dar dacă valorile obiective nu există fără Dumnezeu, iar valorile obiective există, rezultă în mod logic şi inevitabil că Dumnezeu există.

Putem sumariza acest argument în felul următor:

1. Dacă Dumnezeu nu există, nici valorile morale obiective nu există.

2. Valorile morale obiective există.

3. Prin urmare, Dumnezeu există.

4. Dumnezeu justifică faptele istorice cu privire la viaţa, moartea şi învierea lui Isus.

Personajul istoric Isus din Nazaret a fost un individ remarcabil. Criticii Noului Testament au ajuns la un consens în privinţa faptului că Isus ca personaj istoric a venit în lume cu un sens nemaiîntâlnit al autorităţii divine, autoritatea de a sta şi de a vorbi în locul lui Dumnezeu. De aceea conducătorii evrei au instigat la crucificarea Sa, acuzându-L de blasfemie. El a susţinut că în El insuşi Regatul lui Dumnezeu venise şi, ca demonstraţii vizibile ale acestui fapt, a făcut o serie de miracole şi exorcizări. Dar confirmarea supremă a fost învierea Sa din morţi. Dacă Isus a înviat cu adevărat, atunci s-ar părea că avem de a face cu un miracol divin şi, astfel, o dovadă pentru existenţa lui Dumnezeu.

Marea majoritate a oamenilor probabil ar crede că învierea lui Isus este ceva care ori se acceptă prin credinţă, ori nu. Dar există trei fapte recunoscute astăzi de majoritatea istoricilor Noului Testament care eu cred că sunt cel mai bine explicate prin învierea lui Isus: mormântul Său gol, apariţiile Sale post-mortem şi originea credinţei discipolilor Săi în învierea Sa. Haideţi să analizăm pe scurt fiecare dintre aceste fapte.

(Faptul nr.1) :Mormântul lui Isus a fost găsit gol de către un grup de mironosiţe duminică dimineaţa.

Conform lui Jacob Kremer, un învăţat austriac care s-a specializat în studiul învierii, “de departe cei mai mulţi învăţaţi aderă la adevărul afirmaţiilor biblice despre mormântul gol.” 12 Conform lui D.H. Van Daalen, este extrem de dificil să obiectăm mormântului gol pe temeiuri istorice; cei care resping acest lucru o fac pe baza presupunerilor teologice sau filosofice.

(Faptul nr.2): În ocazii separate, diferite persoane şi grupuri au văzut apariţii ale lui Isus dupa moartea Sa.

Conform lui Gerd Lüdemann, un vestit critic german al Noului Testament, “Faptul că Petru şi discipolii au avut experienţe după moartea lui Isus în care Isus li s-a arătat ca Hristosul înălţat poate fi luat ca o certitudine din punct de vedere istoric.” 13 La aceste apariţii au fost martori nu numai credincioşi, dar şi necredincioşi, sceptici sau chiar duşmani.

(Faptul nr.3): Discipolii au început să creadă dintr-o dată în învierea lui Isus, deşi erau predispuşi să creadă contrariul.

Gândiţi-vă la situaţia în care s-au aflat discipolii după răstignirea lui Isus:

1. Liderul lor murise, iar aşteptările mesianice ale evreilor nu includeau ideea unui Mesia care, în loc să triumfe în faţa duşmanilor lui Israel, să fie executat în mod ruşinos de ei, ca şi un criminal.

2. Convingerile evreieşti despre viaţa de după moarte împiedicau învierea oricui din morţi la glorie şi imortalitate înaintea învierii generale a morţilor de la sfârşitul lumii.

Nu în ultimul rând, discipolii originali au început dintr-o dată să creadă atât de mult că Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morţi incât au fost dispuşi să moară pentru adevărul acestui punct de vedere. Luke Jonhson, un învăţat al Noului Testament la Universitatea Emory, afirma, “Un fel de experienţă puternică, transformatoare este necesară pentru a genera o mişcare precum creştinismul timpuriu.” 14 N.T.Wright, un eminent învăţat britanic, concluzionează, “De aceea, ca istoric, nu pot explica extinderea creştinismului timpuriu decât dacă Isus a înviat, lăsând mormântul gol în urma sa.” 15

Încercările de a combate aceste trei fapte grozave—ca, de exemplu, că apostolii au furat trupul sau că Isus, de fapt, nu a murit—au fost respinse în mod unanim de catre teologii contemporani. Pur şi simplu nu există nicio explicaţie naturalistică plauzibilă pentru aceste lucruri. Prin urmare, din punctul meu de vedere, creştinul este îndreptăţit să creadă că Isus a înviat din morţi şi că a fost cine a susţinut că a fost. Dar aceasta presupune existenţa lui Dumnezeu.

Putem sumariza acest argument în felul următor:

1. Există trei fapte concrete în ceea ce priveşte soarta lui Isus din Nazaret: descoperirea mormântului Său gol, apariţiile Sale post-mortem şi originea credinţei discipolilor Săi în învierea Sa.

2. Ipoteza “Dumnezeu l-a înviat pe Isus dintre morţi” este cea mai bună explicaţie pentru aceste fapte.

3. Ipoteza “Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morţi” presupune că Dumnezeu există.

4. Prin urmare, Dumnezeu există.

5. Dumnezeu poate fi cunoscut şi experimentat imediat.

Acesta nu este tocmai un argument pentru existenţa lui Dumnezeu; mai degrabă este afirmaţia că poţi şti, în afara argumentelor, că Dumnezeu există prin simplul fapt că poate fi experimentat imediat. Acesta este modul cum l-au cunoscut oamenii din Biblie pe Dumnezeu, după cum explică profesorul John Hick:

“Ei Îl cunoşteau pe Dumnezeu ca o voinţă dinamică ce interacţiona cu propriile lor voinţe, o realitate în stare pură, la fel de inevitabil de confruntat precum furtuna distructivă sau lumina solară dătătoare de viaţă ... Ei nu Îl priveau pe Dumnezeu ca o entitate dedusă, ci ca o realitate simţită, experimentată. Pentru ei, Dumnezeu nu era ... o idee adoptată de mintea umană, ci o realitate bazată pe experienţă care conferee importanţă vieţilor lor.” 16

Filosofii numesc asemenea convingeri “convingeri de bază”. Ele nu sunt bazate pe alte convingeri; dimpotrivă, ele fac parte din fundaţia sistemului de credinţe al unei persoane. Alte “convingeri de bază” ar fi convingerea despre realitatea trecutului, despre existenţa lumii externe sau despre prezenta altor minţi ca şi a ta. Dacă stai să te gândeşti, niciuna dintre aceste convingeri nu poate fi dovedită. Cum poţi dovedi că lumea nu a fost creată în urmă cu cinci minute cu aparenţe integrate ale vârstei precum mâncarea din stomacurile noastre, provenită de la mesele pe care nu le-am mâncat niciodată şi urmele memoriei din creierele noastre ale unor evenimente pe care, de fapt, nu le-am trăit niciodată? Cum ai putea dovedi că nu eşti doar un creier într-un cazan cu chimicale care sunt stimulate cu electrozi de un savant nebun pentru a crede că eşti chiar aici, ascultând această prelegere? Cum ai putea dovedi că ceilalţi oameni nu sunt, de fapt, androizi care expun comportamentul exterior al persoanelor raţionale, când în realitate sunt doar entităţi neînsufleţite, asemănătoare roboţilor?

Deşi asemenea convingeri sunt de bază pentru noi, asta nu înseamnă că ele sunt arbitrare. Dimpotrivă, ele sunt întemeiate în sensul că sunt formate în contextul unor anumite experienţe. În contextul experimental al vederii, simţirii şi auzirii anumitor lucruri, eu îmi formez în mod natural convingerea că există anumite obiecte fizice pe care le simt. Astfel, convingerile mele de bază nu sunt arbitrare, ci întemeiate în mod adecvat pe experienţă. Ar putea să nu fie vreun mod de a dovedi asemenea convingeri, şi totuşi este perfect raţional să le avem. Ar trebui să fii nebun să crezi că lumea a fost creată în urmă cu cinci minute sau că nu eşti decât un creier într-un cazan! Astfel, asemenea convingeri nu sunt doar de bază, ci de bază în mod potrivit.

În mod similar, credinţa în Dumnezeu este pentru cei care-L căutăm o convingere de bază în mod potrivit, întemeiată pe experienţa noastră cu Dumnezeu.

Putem sumariza această consideraţie în felul următor:

      1. Convingerile care sunt întemeiate în mod adecvat pot fi acceptate din punct de vedere raţional ca şi convingeri de bază ce nu se întemeiază pe argument.

      2. Convingerea că Dumnezeul biblic există este întemeiată în mod adecvat.

      3. Prin urmare, convingerea că Dumnezeul biblic există poate fi acceptată din punct de vedere raţional ca o convingere de bază care nu se întemeiază pe argument.

Dacă aceste lucruri sunt adevărate, atunci există pericolul ca argumentele pentru existenţa lui Dumnezeu să distragă atenţia cuiva de la Însuşi Dumnezeu. Dacă Îl cauţi cu sinceritate, Dumnezeu îşi va face existenţa evidentă ţie. Biblia spune, "Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi.” (Iacov 4:8). Nu trebuie să ne concentrăm pe dovezi atât de tare încât să nu mai auzim vocea lui Dumnezeu vorbind inimilor noastre. Pentru cei care ascultă, Dumnezeu devine o realitate imediată în vieţile lor.

Pentru a sumariza, am văzut cinci argumente bune pentru a crede că Dumnezeu există:

      1. Dumnezeu justifică originea universului.

      2. Dumnezeu justifică ajustarea universului pentru formele inteligente de viaţă.

      3. Dumnezeu justifică valorile morale obiective din lume.

      4. Dumnezeu justifică faptele istorice cu privire la viaţa, moartea şi învierea lui Isus.

     5. Dumnezeu poate fi cunoscut şi experimentat imediat.

Acestea sunt doar o parte din dovezile în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Alvin Plantinga, unul dintre cei mai importanţi filosofi contemporani ai lumii, a găsit aproximativ douăsprezece argumente pentru existenţa lui Dumnezeu. 17 Împreună, acestea constituie argumente cumulative puternice pentru existenţa lui Dumnezeu.

În concluzie, consider că teismul creştin este o viziune plauzibilă asupra lumii, care trebuie luată în considerare de fiecare fiinţă umană raţională.

Bibliografie.

1 David Hilbert, "On the Infinite," in Philosophy of Mathematics, ed. with an Introduction by Paul Benacerraf and Hillary Putnam (Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1964), pp. 139, 141.

2 ABC Science Online, "The Big Questions: In the Beginning," Interview of Paul Davies by Philp Adams, http://aca.mq.edu.au/pdavies.html.

3 Alex Vilenkin, Many Words in One: The Search for Other Universes (New York: Hill and Wang, 2006), p. 176.

4 Anthony Kenny, The Five Ways: St. Thomas Aquinas' Proofs of God's Existence (New York: Schocken Books, 1969), p. 66.

5 Roger Penrose, "Time-Asymmetry and Quantum Gravity," in Quantum Gravity 2, ed. C. J. Isham, R. Penrose, and D. W. Sciama (Oxford: Clarendon Press, 1981), p. 249.

6 Paul Davies, The Mind of God (New York: Simon & Schuster, 1992), p. 169.

7 See Roger Penrose, The Road to Reality (New York: Alfred A. Knopf, 2005), pp. 762-5.

8 J. L. Mackie, The Miracle of Theism (Oxford: Clarendon Press, 1982),pp. 115-16.

9 Ibid., pp. 117-18.

10 Michael Ruse, "Evolutionary Theory and Christian Ethics," in The Darwinian Paradigm (London: Routledge, 1989), pp. 262-269.

11 Michael Ruse, Darwinism Defended (London: Addison-Wesley, 1982), p. 275.

12 Jacob Kremer, Die Osterevangelien--Geschichten um Geschichte (Stuttgart: Katholisches Bibelwerk, 1977), pp. 49-50.

13 Gerd Lüdemann, What Really Happened to Jesus?, trans. John Bowden (Louisville, Kent.: Westminster John Knox Press, 1995), p. 8.

14 Luke Timothy Johnson, The Real Jesus (San Francisco: Harper San Francisco, 1996), p. 136.

15 N. T. Wright, "The New Unimproved Jesus," Christianity Today (September 13, 1993), p. 26.

16 John Hick, "Introduction," in The Existence of God, ed. with an Introduction by John Hick, Problems of Philosophy Series (New York: Macmillan Publishing Co., 1964), pp. 13-14.

17 Alvin Plantinga, "Two Dozen (or so) Theistic Arguments," Lecture presented at the 33rd Annual Philosophy Conference, Wheaton College, Wheaton, Illinois, October 23-25, 1986. Available online at http://philofreligion.homestead.com/files/Theisticarguments.html.


Cu permisiunea autorului de a traduce şi posta acest articol pe "despreisus".

Cuvinte cheie: Dumnezeu, apologetica

Nu sunt comentarii

Nu există comentarii încă.

Adaugă un comentariu

Comentarii

Tu trebuie sa fii logat pentru a comenta.

Other articles
Centralitatea Evangheliei
Evanghelia nu reprezintă doar minimul de cerințe doctrinare necesar pentru a intra în Împărăție, ci modalitatea prin care înregistrăm orice progres în Împărăție. Read more »
Data articolului: 6/28/2013 1:40:28 PM |
Pericolul încercării de a-I fi plăcut lui Dumnezeu
Sandra s-a luptat toată viaţa cu dorinţa de a-i mulţumi pe oameni. Ea spune că nu-şi aminteşte vreo vreme în care să nu să se fi întrebat ce cred ceilalţi despre ea. Read more »
Data articolului: 2/10/2012 12:41:47 PM |
Cel mai transformator cuvânt
Evanghelia pe care ţi-o predici va avea un efect enorm asupra a ceea ce îţi doreşti, a ceea ce gândeşti, spui şi faci... Read more »
Data articolului: 1/22/2012 11:44:32 PM |
Puterea transformatoare a Evangheliei
Pentru că Îl iubim pe Domnul, cu toţii vrem să devenim bărbaţi şi femei care Îi reflectă viaţa cu tot mai multă desăvârşire. Pentru noi, întrebarea nu este: „Ar trebui oare să căutăm să creştem în evlavie?” ci mai degrabă: „Cum creştem în evlavie?” Read more »
Data articolului: 1/13/2012 1:01:32 PM |
Cum să nu devii creştin
Ce înseamnă să fii creştin? Cum devii unul? Mă bucur că ai întrebat. Mai întâi, să analizăm trei moduri în care nu poţi deveni copil al lui Dumnezeu. Chiar aşa. Cum să nu devii creştin. Read more »
Data articolului: 8/1/2011 8:36:18 AM |
Copyright © William Anderson | All Rights Reserved