Sigla DespreIsus.ro

Evanghelia în centru

Data articolului: 12/30/2010 10:22:11 PM

Luam parte la fiecare părticică din cultura creştină fără să înţeleg vreodată pe deplin cine anume este Isus Cristos şi cum îmi afecta El viaţa în afară de faptul că mergeam la biserică şi învăţam cuvinte şi expresii creştine.

de Sam Shin (original article)

Ceea ce v-am dat ca fiind de primă importanţă este ceea ce eu, la rândul meu, am primit: anume că Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, 4 că a fost îngropat, că a fost înviat a treia zi, potrivit cu Scripturile. 1 Corinteni 15:3-4

Introducere

Aş vrea, dacă îmi permiteţi, să vă povestesc puţin din primii mei ani de creştin. Merge

am la bisericăde când mă ştiam. Memoram versete biblice, cântam cântece biblice, mergeam la tabere biblice. Luam parte la fiecare părticică din cultura creştină fără să înţeleg vreodată pe deplin cine anume este Isus Cristos şi cum îmi afecta El viaţa în afară de faptul că mergeam la biserică şi învăţam cuvinte şi expresii creştine.

Apoi am intrat în clasa a X-a şi am început să particip la un grup de tineri în care predicatorul vorbea despre motivul pentru care aveam nevoie de un Mântuitor şi despre faptul că primindu-L pe Isus în inima mea aveam să fiu mântuit. Cu lacrimi şiroindu-mi pe obraji am hotărât atunci să devin creştin, iar începând cu acea zi, am crezut că statutul de creştin însemna că nu voi mai avea probleme în viaţă. Am crezut, în mod eronat, că necreştinii păcătuiesc iar creştinii nu, sau cel puţin făceau tot ce le stătea în putinţă să evite păcatul. Am crezut, de asemenea, că în creştinism se puteau găsi soluţiile la problemele vieţii, adică, dacă erai creştin, întâmpinai mai puţine dificultăţi, mai puţine încercări, mai puţine ispite. Era ca un program alternativ de autoajutorare. Iar creştinismul bun însemna să „arăţi ca un creştin,” făcând lucrurile bune, cum ar fi, să devii membru într-o biserică, să mergi în misiuni şi să eviţi vicii precum băutura, fumatul, jocurile de noroc, pofta, muzica seculară, petrecerile dezmăţate, înjurăturile, etc. Şi, desigur, cei mai buni creştini trebuiau să se implice în slujire sau să meargă în misiune. Să creşti ca şi creştin însemna să fii un bun cunoscător al unor subiecte precum escatologia şi hermeneutica. Să creşti ca şi creştin însemna să păcătuieşti mai puţin şi să fii mai moral. Însemna să dai mai mulţi bani bisericii, să participi la mai multe întâlniri ale bisericii, să te afli într-o oarecare poziţie de conducere în biserică în care să ai mai multă influenţă şi putere.

Dar exista o problemă fundamentală cu această imagine pe care o aveam despre creştinism pe care o aveam eu. Deseori creştinii nu se potriveau cu imaginea de creştin care o atribuiam eu creştinismului. Bisericile se divizau în timp ce liderii se certau cu pastorii lor. Pastorii comiteau adulter şi părăseau lucrarea. Cuplurile de misionari se întorceau acasă şi divorţau. Membrii bisericii bârfeau şi nu se iertau unii pe ceilalţi. Cei care păreau cei mai sfinţi, cei mai cunoscători în ale Scripturii şi teologiei aveau copii care nu-L sufereau pe Cristos şi biserica. În mod straniu, creştinii nu aveau mai multă bucurie decât necreştinii. De multe ori erau mai nefericiţi, mai morocănoşi, mai tulburaţi şi mai istoviţi. Dar, poate că cea mai deranjantă parte din tot acest scenariu era că aveam de-a face cu propriile mele ipocrizii. Deşi eram implicat în lucrările bisericii, vedeam în viaţa mea numeroase eşecuri legate de mari defecte de caracter ca mânia, lipsa de iertare, mândria, invidia. Nu o iubeam destul pe soţia mea şi greşeam faţă de ea mult prea des. Nu mă înţelegeam cu unii membrii ai bisericii; critica mă dărâma mult prea uşor iar complimentele mă însufleţeau mult prea tare. Iubeam banii şi ce-mi puteau ei cumpăra, mult mai mult decât voiam să recunosc. Eram obosit şi trăiam lipsit de o bucurie continuă. Cum a putut să mi se întâmple aşa ceva mie, un pastor care-şi dedicase viaţa slujirii lui Isus Cristos?

Cred că răspunsul se găseşte în faptul că Evanghelia nu se afla în centrul vieţii mele. Nu; în schimb, eu mă aflam în centru, iar acest lucru era extrem de obositor şi lipsit de bucurie. Nu aşa trebuia să se desfăşoare lucrurile. După cum aflăm din textul de azi, Evanghelia trebuia să fie de primă importanţă. Nu trebuia împinsă în fundal. Dar, din nefericire, poate că pentru unii dintre noi, deseori acest lucru a condus la o posomoreală în viaţa creştină pe care Mântuitorul nostru plin de har nu a avut-o niciodată în gând pentru noi. Aşa că aş vrea să explorez cele trei aspecte ale Evangheliei acoperite în acest text: 1) Isus a murit şi a înviat, 2) Acest lucru trebuie să fie de primă importanţă şi 3) Este potrivit Bibliei.

A murit şi a înviat pentru păcate 

În primul rând, Evanghelia se bazează pe realitatea că Cristos a murit şi a înviat dintre morţi pentru păcatele noastre potrivit versetelor 3-4: „Ceea ce v-am dat ca fiind de primă importanţă este ceea ce eu, la rândul meu, am primit: anume că Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, 4 că a fost îngropat, că a fost înviat a treia zi.” Versetele 3-4 ne amintesc de faptul că Evanghelia se sprijină pe lucrarea lui Cristos la cruce. Isus a murit şi a înviat dintre morţi; şi gândindu-ne la cruce, trebuie să ajungem la întrebarea: „De ce?” De ce să trebuiască să moară Isus pe cruce? Citiţi Romani şi veţi începe să vedeţi de ce. Romani 3 ne spune că „nu există nici un om drept, nici unul măcar.” Mai spune şi că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Nu există om care să fi trăit vreodată (mai puţin Isus) care să fi fost credincios lui Dumnezeu şi poruncilor Lui în mod curat, perfect şi deliberat. Există mulţi oameni cumsecade. Există mulţi oameni care fac fapte de bunătate cu regularitate. Dar Ieremia 17:9 ne aminteşte: 

„Inima este mai înşelătoare decât toate lucrurile şi este fără vindecare. Cine poate să o cunoască?” 

Paul Tripp, care este deopotrivă scriitor şi consilier, a remarcat cât de des a văzut în oameni autoînşelare. El scrie:

Mi s-a întâmplat ca oameni mânioşi să se mânie destul de tare atunci când le-am sugerat că sunt mânioşi! Mi s-a întâmplat ca oameni care vor mereu să dirijeze totul, să susţină că se văd chiar a avea o atitudine de slujitor. Am văzut oameni răzbunători care păreau inconştienţi că trăiau pentru a-şi regla conturile cu ceilalţi. Am lucrat cu bărbaţi măcinaţi de cancerul poftei care mi-au spus că sexul nu este cine ştie ce luptă pentru ei. Soţii pline de amărăciune mi-au înşirat o litanie de modalităţi prin care credeau că îşi iubeau soţii. (Paul Tripp, Whiter Than Snow, 132.) 

După cum aflăm din Matei 5-6, Isus stabileşte starea de păcat nu doar în funcţie de ceea ce facem, ci şi în funcţie de ceea ce gândim, simţim, ne imaginăm şi ne dorim. Acest lucru ne îngăduie să ascundem realitatea păcatului nostru în spatele neprihănirii de sine. Vrem să ne păzim reputaţia aşa că ne păcălim pe noi înşine să credem că toată lumea păcătuieşte într-un anume fel, cu excepţia mea. Nu mi-e greu să spun că sunt păcătos la modul general, dar nu vreau să spun că sunt păcătosul care a fost lipsit de răbdare cu copiii lui ieri, când a strigat la ei cu asprime. Păcatul este teribil de pătrunzător iar auto-amăgirea este letală. Păcatul este, de asemenea, după cum spune Ieremia, înşelător, viclean şi se furişează. Nu vrea să fie văzut. În schimb, păcătosul se grăbeşte să scoată în evidenţă păcatul altora şi nu este dispus să-şi recunoască propriul păcat. Realitatea este că fără ajutor dinafară, nu ne-am vedea niciodată drept păcătoşi şi nu am crede niciodată nici măcar că avem păcat. 

Tocmai din acest motiv a trebuit Isus să moară pe cruce. Aveam nevoie de ajutor din exterior. Astfel, Ioan 3:16 ne spune că „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Dumnezeu a hotărât să-i mântuiască pe cei care nu au putut şi nu au vrut să se mântuiască. Romani 5:8 spune că „în timp ce noi eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi.” Dumnezeu nu a aşteptat să ghicim cum trebuie să I ne închinăm. El a ştiut că sub nicio formă oamenii nu L-ar urma din proprie iniţiativă. Vechiul Testament arată acest lucru prin israeliţi. Toate erau în favoarea lor, Legea, Profeţii, Moise, Ilie, minunile din deşert. Cu toate acestea, ei tot au refuzat să Îl creadă pe Dumnezeu şi să se încreadă în El. Şi, credeţi-mă, nu suntem cu nimic mai presus de ei! Astfel, Pavel spune aceleiaşi biserici corintene în 2 Corinteni 5:19: 

Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, nemaiţinând în seamă păcatele oamenilor, şi ne-a încredinţat nouă Cuvântul împăcării. 

Evanghelia este puterea proactivă a lui Dumnezeu de a învinge fiecare păcat şi de a aduce fiecare păcătos înapoi în prezenţa Lui. A fost nevoie de Isus Hristos, de iniţiativa deliberată a Fiului lui Dumnezeu de a îndura agonia crucii şi de a fi părăsit acolo în locul celor care aveau să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, păcătoşii „răi” şi „buni” dintre noi. Iar în economia lui Dumnezeu, în ultimă instanţă, chiar nu există noţiunea de păcătos rău sau bun. Pavel spune foarte clar în Romani 3 că nu există niciun om drept şi că pedeapsa pentru păcat, orice păcat, este moartea. Dar acesta este tocmai motivul pentru care Dumnezeu a trebuit să facă toată treaba pentru noi, iar Evanghelia arată clar în Isaia 53, că Domnul a vrut să-L zdrobească pe propriul Lui Fiu pentru ca păcătoşii ca mine şi ca tine să poată fi pentru totdeauna împăcaţi cu Dumnezeu.

Dar vestea cea bună nu se termină aici. Potrivit 2 Corinteni 5:19, prin Cristos păcatele noastre nu ne mai sunt socotite împotrivă. Intrăm în prezenţa lui Dumnezeu cu totul curăţaţi de păcatele noastre pentru că Isus ne-a luat păcatele şi le-a pironit pe cruce. Sau, după cum răsună 2 Corinteni 5:21:

El, pentru noi, L-a făcut păcat pe Cel Ce n-a cunoscut păcatul, pentru ca, în El, să devenim dreptatea lui Dumnezeu.

Pe lângă faptul că păcatele ne-au fost înlăturate, am devenit dreptatea lui Dumnezeu ÎN EL. Stăm drepţi înaintea lui Dumnezeu. Suntem îndreptăţiţi, ca şi când n-am fi păcătuit niciodată, declaraţi cu totul drepţi prin faptul că suntem acoperiţi de sângele lui Cristos care s-a vărsat pentru noi la cruce. Aceasta este o veste bună, extraordinar de bună. Iar El a făcut aceasta prin vărsarea sângelui Fiului Său preaiubit. Astfel, atunci când te înconjoară în braţele Sale, face asta privind dreptatea perfectă a Fiului Său ca fiind noua ta identitate. Gândeşte-te atunci, cum ar trebui să te afecteze acest lucru? Înseamnă că nimic, nici chiar cel mai mare păcat al tău, nu te poate ţine departe de căutarea neprecupeţită a dragostei lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care moartea lui Cristos este o dovadă de milă incredibilă şi de necuprins. Astfel, singurul mod prin care putem continua să experimentăm plinătatea bucuriei în Evanghelie este să o socotim de primă importanţă.

Prima importanţă 

Deci Evanghelia este de primă importanţă şi potrivit versetului 3: „Ceea ce v-am dat ca fiind de primă importanţă este ceea ce eu, la rândul meu, am primit.” Scriind că dă ceea ce consideră a fi „de primă importanţă,” Pavel se referă în mod specific la Evanghelie, după cum ne spun versetele 1-2: „Fraţilor, vă reamintesc Evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas 2 şi prin care sunteţi mântuiţi dacă rămâneţi fermi în cuvântul pe care vi l-am vestit; altfel aţi crezut degeaba.” Prin expresia „de primă importanţă” Pavel vorbeşte atât în termeni de prioritate, dar şi în termeni de lăţime şi adâncime, însemnând că Evanghelia nu doar ne mântuieşte, ci ne dă ceea ce David a dorit cu atâta ardoare după ce a păcătuit împotriva lui Dumnezeu luând-o pe Batşeba şi ucigându-l pe soţui ei, Urie: bucuria mântuirii (Psalmul 51:12). Din nefericire, aceasta este exact ce-mi lipsea mie şi ceea ce le-a lipsit atât de multora dintre voi în momentul în care v-aţi pus încrederea în Cristos. Aţi fost mântuiţi prin Evanghelie şi vestea ei bună şi glorioasă, dar vi s-a mai spus şi că altceva, pe lângă Evanghelie, te menţine mântuit şi îţi aduce bucurie. Şi probabil la fel ca şi mine, aţi auzit mesajul, aţi crezut mesajul, v-a plăcut mesajul, dar apoi vi s-a spus că odată mântuiţi trebuie SĂ FACEŢI şi altceva pentru a experimenta dragostea lui Dumnezeu şi bucuria mântuirii.

Dacă Evanghelia este de primă importanţă în vieţile noastre, acest lucru ne eliberează în primul rând să trăim în bucurie. Bucuria într-adevăr, este prima roadă a mântuirii noastre, dar în acelaşi timp este semnul persoanei care înţelege şi trăieşte în lumina Evangheliei. Când fiul risipitor s-a întors acasă în Luca 15, Tatăl a fost de-a dreptul fericit şi a dat un ospăţ în cinstea lui. În pilda oii pierdute, Isus a spus: „Tot aşa, vă spun că va fi mai mare bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7). Bucuria este semnul creştinului care înţelege în mod regulat cât de măreaţă este mântuirea. Şi, din nefericire, deşi mulţi dintre noi probabil am trăit acest lucru când am auzit vestea bună pentru prima dată, am crezut în mod eronat că altceva decât Evanghelia ne va face să continuăm să trăim în bucuria Stăpânului. Astfel, poate că şi tu, ca şi mine, ai simţit că făcând ceva mai mare şi mai bun pentru Dumnezeu vei căpăta şi mai multă bucurie. Poate seminarele sau misiunile aveau să-ţi aducă această bucurie. Poate dacă ai şti mai multă teologie sistematică sau dacă ai evangheliza mai mulţi oameni, sau ai frecventa biserica în mod regulat, sau ai conduce lucrări, atunci ai continua să trăieşti această bucurie. Poate dacă ai renunţa la toate lucrurile rele din viaţa ta şi ţi-ai petrece timpul doar în preajma creştinilor şi te-ai îmbrăca într-un anumit fel, atunci ai avea mai multă bucurie. Cu alte cuvinte, ceva ce ai face pentru Dumnezeu s-ar traduce prin mai multă bucurie şi satisfacţie în viaţa ta. Aici încep, de fapt, problemele. Deodată, vestea bună a Evangheliei începe să se şteargă puţin câte puţin, iar în locul ei nu este nicio veste bună, ci o cultură a moralităţii lipsită de bucurie o înlocuieşte. Teologul Richard Lovelace exprimă foarte bine această idee:

[Oamenii] care nu mai sunt siguri că Dumnezeu îi iubeşte şi îi primeşte în Isus, făcând abstracţie de reuşitele lor spirituale din prezent, sunt nişte persoane cu totul nesigure la nivel subconştient... Nesiguranţa lor se manifestă prin mândrie, o afirmare feroce şi defensivă a propriei neprihăniri şi prin critica defensivă a altora. (Citat din Tim Keller, Prodigal God.) 

Oamenii în viaţa cărora Evanghelia nu este de primă importanţă mereu îşi vor proteja cu înflăcărare reputaţia, neprihănirea şi CV-ul. Ei sunt în esenţă robi faţă de ei înşişi, astfel încât cu fiecare situaţie care apare în viaţa lor, sunt ori extaziaţi ori dărâmaţi din nou. În loc să-şi recunoască noua lor identitate prin moartea şi învierea lui Cristos, ei se agaţă de idei vechi, cum că într-un fel, ceea ce fac le va aduce în cele din urmă bucurie. Jerry Bridges zgrăveşte o astfel de persoană în felul următor: un proprietar al unei plantaţii din sud a lăsat o moştenire de 50.000 de dolari unui fost sclav care l-a slujit cu credincioşie toată viaţa. Aceasta era o sumă frumuşică, echivalentul a vreun milion de dolari în zilele noastre. Executorul testamentar l-a notificat pe fostul sclav că banii au fost depuşi în numele lui la o sucursală bancară. Săptămâni întregi s-au scurs iar fostul sclav nu a revendicat niciun ban din moştenire. În cele din urmă, banca l-a chemat să-i spună că în bancă îl aşteaptă 50.000 de dolari. Bătrânul a răspuns: „Domnule, pot să iau cincizeci de cenţi ca să-mi cumpăr un sac de mălai?” Întrucât nu mai avusese niciodată atât de mulţi bani, el cerea cincizeci de cenţi când avea acces la mult mai mult. (Jerry Bridges, The Gospel for Real Live, 16)

O, cum trecem noi cu vederea că Dumnezeu ne-a dat toate lucrurile de care avem nevoie prin Fiul Său pentru bucuria noastră. Trebuie doar să credem că acesta e exact lucrul de care avem nevoie. Atunci când Evanghelia nu pătrunde în fiecare părticică din fiinţa noastră, când ea nu este motivul pentru care ne închinăm lui Dumnezeu, motivul pentru care trăim în felul în care trăim, motivul pentru care vorbim aşa cum vorbim, motivul pentru care arătăm bunătate faţă de alţii, motivul pentru care le dăm săracilor, ne întoarcem repede la egocentrism. Din nefericire, faptele bune din viaţa noastră încă păstrează un strat subiacent de egocentrism.

Ar fi trebuit să experimentăm ce a spus Isus în Ioan 15:11: 

V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să fie în voi, iar bucuria voastră să fie deplină.

Eşti un creştin plin de bucurie? Este viaţa ta o viaţă de mulţumire evlavioasă, în bogăţie sau în nevoie? Ai o pace care stârneşte uimirea oamenilor, uimire cu privire la motivul pentru care eşti atât de bucuros, atât de plin de pace încât dacă altcineva s-ar afla în pielea ta, s-ar prăbuşi lumea în jurul acelei persoane? Viaţa trăită în Evanghelie este o viaţă plină de bucurie. Are sens, nu-i aşa? Vrednicia şi valoarea ta se află doar în Cristos. Întâmplările şi avuţiile şi confortul şi părerile altora nu stăpânesc asupra ta. Isus a plătit pedeapsa pentru păcatele tale. Ţi-a cumpărat libertatea pentru totdeauna. Eşti un copil al lui Dumnezeu. Acestea nu sunt vorbe goale pentru creştinul axat pe evanghelie; sunt cuvinte pline de viaţă. Astfel, dragii mei, dacă sunteţi lipsiţi de bucurie sau vă luptaţi să aveţi bucurie, acest lucru nu se datorează faptului că nu faceţi destul pentru Dumnezeu, ci faptului că aţi uitat ce a făcut Dumnezeu pentru voi!

Dacă Evanghelia este de primă importanţă în vieţile noastre, acest lucru ne îngăduie să-i ajutăm pe ceilalţi să experimenteze această bucurie. Când, în capitolul 3 din Evrei, autorul îi încurajează pe cei biserică să se îndemne în fiecare zi să se păzească de împietrirea inimii şi de înşelăciunea păcatului, el face aceasta în contextul în care spune: „gândiţi-vă cu mare atenţie la Isus” (v.1) ca Mare Preot. Cu alte cuvinte, jertfa lui Isus la cruce pentru noi este lucrul asupra căruia trebuie să ne concentrăm atenţia şi asupra căruia trebuie să le îndreptăm atenţia celorlalţi, dacă nu va avea loc o moarte şi o împietrire treptată a inimilor noastre. Realitatea este că avem tendinţa de a uita Evanghelia pentru că ne întoarcem mereu la gândirea noastră implicită, că ceea ce fac îmi aduce merite, valoare, acceptare înaintea lui Dumnezeu. Dacă întrebi: „Poate Dumnezeu cu adevărat să mă iubească din moment ce eu...?” sau dacă Îl învinuieşti pe Dumnezeu pentru o situaţie rea din viaţa ta sau dacă ai impresia că Dumnezeu ţi-e dator cu ceva (sănătate, belşug, comfort etc.) iar mântuirea ta nu ajunge, atunci probabil nu realizezi de la ce ai fost mântuit şi te îndrepţi spre neprihănirea bazată pe merit care este un drum ce duce la disperare şi frustrare, nu la bucurie. Altceva decât Evanghelia este de primă importanţă şi dacă nu realizezi acest lucru, îţi va fi greu să-i ajuţi pe alţii să găsească bucurie. 

De exemplu, atunci când te îmbarci într-un avion iar însoţitoarele de zbor îţi explică aspectele de siguranţă ale avionului, unul dintre lucrurile pe care le menţionează este că în momentul în care masca de oxigen cade în faţa ta, dacă scade presiunea, întâi trebuie să îţi pui tu masca ta, apoi poţi ajuta pe altcineva să-şi pună masca. Motivul este că dacă nu te ajuţi singur, vei fi imobilizat şi nu vei putea să-i ajuţi pe alţii. Când Evanghelia nu este de primă importanţă, vei descoperi că pe termen lung poate fi foarte dificil să-i ajuţi pe ceilalţi. Dar când Evanghelia este de primă importanţă, datorită faptului că eşti atât de încrezător în cine este Isus şi cât de mult ţi-a dat prin trupul Lui frânt, cunoşti întreaga valoare a unei identităţi noi de fiu sau fiică a lui Dumnezeu. Devii dispus şi pregătit să aştepţi disciplină în viaţa ta, să te îngrijeşti de alţii într-un mod sacrificator aşa cum a făcut El pentru tine, să ierţi pe cineva care te-a rănit pentru că El te-a iertat pe tine, să împărtăşeşti vestea bună cu cei pierduţi pentru că ştii ce înseamnă să fii pierdut, să găseşti plăcere în părtăşia cu sfinţii pentru că împărtăşeşti cu ei bucuria mântuirii. Înţelegi cuvintele îmbucurătoare ale cântecului „The Glories of Calvary” [Slava Calvarului], care proclamă într-un mod atât de minunat:

Păcătoşii găsesc bucuria veşnică
În biruinţa rănilor Tale
Prin revărsarea purpurie a Mântuitorului nostru
Mânia sfântă a fost îndepărtată
Iar sfinţii Tăi de pe pământ
Se alătură sfinţilor de sus
În bucuria Mielului înviat. 

Eşti încântat când mai mulţi sfinţi se închină Mântuitorului şi vrei să faci tot posibilul să iei parte la ceea ce Dumnezeu face pentru a aduce acest lucru la îndeplinire.

Potrivit Scripturilor 

Cel de-al treilea aspect al Evangheliei pe care îl găsim în versetele 3-4 se referă la faptul că Evanghelia este conformă Scripturilor. Pavel repetă acest lucru de două ori ca să se asigure că înţelegem că nu este o greşeală. Importanţa Evangheliei este înrădăcinată în Cuvântul lui Dumnezeu şi Isus Însuşi este Cel care Îşi învaţă ucenicii că mesajul central al Scripturii este Evanghelia, aşa cum spune în Luca 24:25-27: „El le-a zis: 

– O, cât de nesăbuiţi şi de înceţi la inimă sunteţi când este vorba să credeţi tot ce au spus profeţii! 26 Nu trebuia oare Cristosul să sufere aceste lucruri şi să intre în slava Lui? 27 Şi, începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a explicat ce era scris cu privire la El în toate Scripturile.”

Urmasem un seminar timp de 7 ani şi fusesem creştin de vreo 15 ani până să văd cu ochii mei faptul că Biblia predică Evanghelia de la Geneza până la Apocalipsa. Biblia face din Evanghelie centrul vieţii noastre nu doar în 1 Corinteni 15:3-4, ci pe parcursul întregii Scripturi. 

Deseori am fost întrebat: „Cum de nimeni nu m-a învăţat asta până acum?” şi „Asta e o învăţătură nouă?” şi „Cum să cred că acest lucru e adevărat?” Dacă centralitatea Evangheliei ar fi un program pe care l-am scornit eu sau dacă biserica noastră, sau lucrarea noastră sau John Piper ar fi scornit acest program şi nu s-ar afla în Scriptură, atunci aş zice să-l lăsăm baltă. Evanghelia nu e un moft, nu e un program, nu e un ghid pentru o viaţă mai bună.  Nu, Evanghelia este dragostea lui Dumnezeu, suverană şi plină de har, faţă de o lume de păcătoşi, pe care îi primeşte ca nou-adoptaţi fii şi fiice prin faptul că îi declară drepţi prin lucrarea lui Isus Cristos. Iar noi ştim că acest lucru este adevărat pentru că Biblia plasează acest mesaj chiar în centrul ei. 

Concluzie: Evanghelia în centru

Am început acest mesaj împărtăşindu-vă puţin din viaţa mea; viaţă pe care am trăit-o cerşind 50 de cenţi ca să cumpăr lapte în timp ce în bancă aveam 50.000 de dolari. Ce jalnic! Dar când Evanghelia se află în centrul vieţii noastre, trebuie să aibă loc transformare. Aceasta e natura Evangheliei. Nu eşti niciodată la fel. Apreciezi mai mult din ce a făcut Cristos pentru tine; nu poţi decât să experimentezi bucuria în ciuda greutăţilor. Şi faci diverse lucruri pentru Domnul, nu pentru că te face un creştin mai bun, nu pentru că Îl faci pe Dumnezeu fericit şi nu pentru că te face pe tine să te simţi mai bine. Le faci penru că eşti atât de iubit de Cristos încât vrei şi eşti dispus să faci orice şi totul pentru Cristos datorită a ceea ce a făcut El pentru tine. Aceasta este puterea Evangheliei care lucrează din interiorul în exteriorul persoanei care a înţeles ce a făcut Evanghelia pentru ea potrivit Efeseni 3:7-8: 

Prin Evanghelie, al cărei slujitor am devenit prin darul harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dat potrivit cu lucrarea puterii Sale. 

Această veste bună promite o mare bucurie. S-ar putea să se facă sacrificii şi să se consume energie şi chiar, îndrăznesc să spun, s-ar putea să se treacă prin suferinţă şi persecuţie, dar fie ca acest lucru să se întâmple din cauză că ştii în întregime bogăţia cunoaşterii morţii şi învierii lui Cristos şi puterea ei în viaţa ta. Care sunt câteva dintre modurile în care poţi face Evanghelia să aibă primă importanţă în viaţa ta? Care sunt câteva dintre lucrurile care te împiedică să faci asta? Fie ca aceasta să se întâmple pentru că, Evanghelia fiind de primă importanţă în viaţa ta, acest lucru îţi aduce o bucurie pe care nimic altceva din lume nu o poate egala. 

Întrebări pentru „Evanghelia în centru” (original article)

1.  Cum ai devenit creştin (acordaţi puţin timp pentru ca unii oameni să-şi spună mărturia)? Ce cuvânt descrie cel mai bine viaţa ta de când L-ai cunoscut pe Cristos: încântătoare, plină de bucurie, transformatoare, cu suişuri şi coborâşuri, iritantă, lipsită de bucurie, obositoare, toate? De ce?

2.  De ce a trebuit ca Isus să sufere şi să moară pentru păcatele noastre? Acordă puţin timp recapitulării capitelor 1-3 din Romani. Care sunt modalităţile prin care evaluarea pe care o face Pavel asupra păcătoşeniei omenirii duc la temelia Evangheliei, mai ales raportat la felul în care este expusă în restul epistolei către Romani? Cum te ajută acest lucru să înţelegi cât de important este să cunoşti profunzimea propriei tale păcătoşenii?

3.  Paul Tripp scrie:

Mi s-a întâmplat ca oameni mânioşi să se mânie destul de tare atunci când le-am sugerat că sunt mânioşi! Mi s-a întâmplat ca oameni care vor mereu să dirijeze totul, să susţină că se văd chiar a avea o atitudine de slujitor. Am văzut oameni răzbunători care păreau inconştienţi că trăiau pentru a-şi regla conturile cu ceilalţi. Am lucrat cu bărbaţi măcinaţi de cancerul poftei care mi-au spus că sexul nu este cine ştie ce luptă pentru ei. Soţii pline de amărăciune mi-au înşirat o litanie de modalităţi prin care credeau că îşi iubeau soţii.

În lumina versetului 7 din Ieremia 19, vezi cum este posibilă o asemenea autoaînşelare­? În ce moduri vezi cum această autoaînşelare legată de păcat se strecoară în propria ta viaţă? Cum te ajută cuvintele lui Isus din Matei 5:21-30 să înţelegi motivul pentru care are loc această autoînşelare? 

4. De ce trebuie ca Dumnezeu să fie iniţiatorul mântuirii în lumina autoînşelării păcatului? Gândeşte-te pentru o clipă la 2 Corinteni 5:19. Care crezi că este intenţia lui Pavel atunci când spune că Dumnezeu „împăca lumea cu Sine”? De ce este iniţiativa lui Dumnezeu şi nu a noastră, o parte esenţială a mântuirii noastre în loc de a noastră? Cum ar trebui ca acest lucru să ne schimbe viaţă?

5.  De ce este justificarea prin credinţă (declarat drept prin Cristos) importantă nu doar pentru mântuirea noastră, ci pentru sfinţirea noastră (creşterea ca şi creştin)? 

6. Ce înseamnă că Evanghelia este de primă importanţă? Care sunt modurile în care Evanghelia este de primă importanţă în viaţa voastră? Enumeră câteva dintre lucrurile pe care le faci mai importante decât Evanghelia. 

7. Ce îţi doreşti cel mai mult în viaţă? Explică felul în care lucrurile pe care le obţii, de care te agăţi, care te obsedează, pe care le iubeşti, te determină să urmezi acest ultim scop? Cum eşuează lucrurile pe care le cauţi în atingerea acestui scop? 

8.  Ce este bucuria? Te consideri o persoană plină de bucurie? Apropiaţii tăi (soţia/soţul, prietenii, părinţii, copiii) te-ar considera o persoană plină de bucurie? Cum produce Evanghelia bucurie de durată atunci când o faci să fie de primă importanţă? Acordă puţin timp analizării oricăror altor lucruri cărora le dai primă importanţă în afară de Evanghelie. Îţi aduc aceste lucruri bucurie adevărată şi de durată? Explică. Cum te lipsesc aceste lucruri de bucurie în ultimă instanţă?

9. Jerry Bridges ilustrează o astfel de persoană în felul următor: un proprietar al unei plantaţii din sud a lăsat o moştenire de 50.000 de dolari unui fost sclav care l-a slujit cu credincioşie toată viaţa. Aceasta era o sumă frumuşică, echivalentul a vreun milion de dolari în zilele noastre. Executorul testamentar l-a notificat pe fostul sclav că banii au fost depuşi în numele lui la o sucursală bancară. Săptămâni întregi s-au scurs iar fostul sclav nu a revendicat niciun ban din moştenire. În cele din urmă, banca l-a chemat să-i spună că în bancă îl aşteaptă 50.000 de dolari. Bătrânul a răspuns: „Domnule, pot să iau cincizeci de cenţi ca să-mi cumpăr un sac de mălai?” Întrucât nu mai avusese niciodată atât de mulţi bani, el cerea cincizeci de cenţi când avea acces la mult mai mult.

Ai o mentalitate de fost sclav? Cum crezi că arată o astfel de persoană? Cum eliberează cu adevărat Evanghelia pe o astfel de persoană ca să înţeleagă cât de mult are în realitate? Cum te ajută această perspectivă să creşti ca şi creştin?

10. Cum crezi că arată o viaţă centrată în jurul Evangheliei? Trăieşti o viaţă centrată în jurul Evangheliei? Ce te împiedică să trăieşti o astfel de viaţă? Cum te ajută să creşti în Cristos părtăşia de credincioşi centrată pe Evanghelie?



Cuvinte cheie: Evanghelia, Biserica, Isus

Nu sunt comentarii

Nu există comentarii încă.

Adaugă un comentariu

Comentarii

Tu trebuie sa fii logat pentru a comenta.

Other articles
Centralitatea Evangheliei
Evanghelia nu reprezintă doar minimul de cerințe doctrinare necesar pentru a intra în Împărăție, ci modalitatea prin care înregistrăm orice progres în Împărăție. Read more »
Data articolului: 6/28/2013 1:40:28 PM |
Pericolul încercării de a-I fi plăcut lui Dumnezeu
Sandra s-a luptat toată viaţa cu dorinţa de a-i mulţumi pe oameni. Ea spune că nu-şi aminteşte vreo vreme în care să nu să se fi întrebat ce cred ceilalţi despre ea. Read more »
Data articolului: 2/10/2012 12:41:47 PM |
Cel mai transformator cuvânt
Evanghelia pe care ţi-o predici va avea un efect enorm asupra a ceea ce îţi doreşti, a ceea ce gândeşti, spui şi faci... Read more »
Data articolului: 1/22/2012 11:44:32 PM |
Puterea transformatoare a Evangheliei
Pentru că Îl iubim pe Domnul, cu toţii vrem să devenim bărbaţi şi femei care Îi reflectă viaţa cu tot mai multă desăvârşire. Pentru noi, întrebarea nu este: „Ar trebui oare să căutăm să creştem în evlavie?” ci mai degrabă: „Cum creştem în evlavie?” Read more »
Data articolului: 1/13/2012 1:01:32 PM |
Cum să nu devii creştin
Ce înseamnă să fii creştin? Cum devii unul? Mă bucur că ai întrebat. Mai întâi, să analizăm trei moduri în care nu poţi deveni copil al lui Dumnezeu. Chiar aşa. Cum să nu devii creştin. Read more »
Data articolului: 8/1/2011 8:36:18 AM |
Copyright © William Anderson | All Rights Reserved