Sigla DespreIsus.ro

Sfinţire condusă de Evanghelie

Data articolului: 3/21/2011 11:05:06 AM

Biblia este cu mult mai mult decât un îndreptar. Mai presus de toate este mesajul despre harul mântuitor al lui Dumnezeu prin Isus Cristos, toată Scriptura dinainte de cruce indicând spre lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu iar totul de după cruce – inclusiv sfinţirea noastră – izvorând din lucrarea respectivă.

de Jerry Bridges (original article)

Isus pe CruceLa începul vieţii mele de creştin am auzit pe cineva spunând: „Biblia n-fost lăsată pentru a-ţi înmulţicunoştinţele, ci pentru a-ţi călăuzi comportarea.” Mai târziu mi-am dat seama că această afirmaţie este în cel mai bun caz simplistă şi eronată în cel mai rău. Biblia este cu mult mai mult decât un îndreptar. Mai presus de toate este mesajul despre harul mântuitor al lui Dumnezeu prin Isus Cristos, toată Scriptura dinainte de cruce indicând spre lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu iar totul de după cruce – inclusiv sfinţirea noastră – izvorând din lucrarea respectivă. 

Există, totuşi, un sâmbure de adevăr în această afirmaţie, iar Duhul Sfânt l-a folosit ca să mă ajute să văd că Biblia nu trebuie citită doar pentru a acumula cunoştinţe. Într-adevăr, trebuie ascultată şi aplicată practic în viaţa noastră de zi cu zi. După cum spune Iacov: „Fiţi împlinitori ai Cuvântului şi nu doar ascultători, înşelându-vă singuri!” (Iacov 1:22). 

Având această nouă înţelegere, m-am rugat ca Dumnezeu să folosească Biblia ca să-mi îndrume comportarea, apoi am început să caut să o ascult. Nu auzisem niciodată expresia „căutarea sfinţeniei,” dar acesta a devenit principalul meu scop în viaţă. Din nefericire, am făcut două greşeli. În primul rând, am presupus că Biblia era un soi de îndreptar şi că tot ce aveam de făcut era să învăţ ce spune şi să apoi să pun în aplicare.  Nu ştiam nimic despre necesitatea de a depinde de Duhul Sfânt pentru îndrumarea şi împuternicirea Lui. 

Mai rău decât atât, am presupus că acceptarea mea de către Dumnezeu şi binecuvântarea Lui peste viaţa mea depindeau de cât de bine mă descurcam. Ştiam că eram mântuit prin har prin credinţa în Cristos, fără fapte. Aveam siguranţa mântuirii şi aşteptarea că după moarte aveam să merg în cer. Dar în viaţa mea de zi cu zi, credeam că binecuvântarea lui Dumnezeu depindea de practicarea anumitor discipline spirituale, precum timpul devoţional zilnic şi evitarea comiterii de păcate cu bună ştiinţă. Nu am stat să elaborez această gândire, dar mi-am asumat-o în mod inconştient, dată fiind cultura creştină în care trăiam. Totuşi, ea mi-a determinat atitudinea faţă de viaţa creştină. 

Ucenicie bazată pe fapte
Povestea mea nu este una neobişnuită. Evanghelicii, în general, cred astăzi că Evanghelia este doar pentru necredincioşi. Odată ce am intrat pe uşa Împărăţiei, Evanghelia ne e de folos doar ca să o împărtăşim celor care sunt încă afară. Acum, ca şi credincioşi, trebuie să auzim mesajul ucenicizării. Trebuie să învăţăm cum să trăim viaţa creştină şi să fim provocaţi să facem acest lucru.  Asta am crezut şi am practicat în viaţa şi lucrarea mea o perioadă bună de timp. Asta par să creadă cei mai mulţi dintre creştini. 

După cum văd eu lucrurile, comunitatea creştină este în mare parte o cutură bazată pe fapte şi cu cât devotamentul nostru de a-L urma pe Isus este mai profund, cu atât gândirea orientată spre fapte ne este mai adânc înrădăcinată. Credem că binecuvântarea lui Dumnezeu se câştigă sau se pierde în funcţie de cât de bine ne trăim viaţa creştină. 

Cei mai mulţi creştini au un etalon de realizări acceptabile cu care îşi măsoară nivelul de acceptare înaintea lui Dumnezeu. Pentru mulţi, acest etalon nu reprezintă mai mult decât frecventarea bisericii şi evitarea păcatelor mari. Astfel de creştini sunt deseori caracterizaţi printr-o oarecare măsură de neprihănire de sine. La urma urmei, ei nu se dedau la păcatele majore care vedem că se petrec în jurul nostru. Astfel de creştini nu ar crede că mai au nevoie de Evanghelie. Ar spune că Evanghelia este doar pentru păcătoşi. 

În cazul creştinilor devotaţi, etalonul este mult mai ridicat. Include practicarea regulată a disciplinelor spirituale, ascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi implicarea într-o modalitate de slujire. Din nou, dacă ne concentrăm asupra comportamentului exterior, mulţi obţin un punctaj destul de bun. Dar aceşti creştini sunt şi mai vulnerabili în faţa neprihănirii de sine, pentru că ei pot ajunge să se uite de sus cu privirile lor spirituale, nu doar la societatea păcătoasă care îi înconjoară, ci chiar şi la ceilalţi credincioşi care nu sunt la fel de devotaţi ca ei. Nici aceşti creştini nu au nevoie de Evanghelie. Pentru ei, maturizarea creştină înseamnă mai multă disciplină şi mai mult devotament. 

Apoi există un al treilea grup. Etalonul acestui grup include mai mult decât îndeplinirea exterioară a disciplinelor, a ascultării şi a slujirii. Şi aceşti creştini recunosc nevoia de a ne ocupa de păcatele inimii precum spiritul critic, mândria, egoismul, invidia, resentimentul şi teama. Ei îşi văd inconsecvenţa în timpul devoţional, eşecul de a mărturisi despre Domnul cu fiecare ocazie şi eşecurile frecvente în abordarea păcatelor inimii. Acest grup de creştini are mult mai multe şanse să fie chinuit de un sentiment de vină pentru că membrii grupului nu s-au ridicat la propriile lor aşteptări. Şi pentru că ei cred că acceptarea lor de către Dumnezeu se bazează pe propriile lor fapte, au o viaţă creştină fără prea multă bucurie. Pentru ei, viaţa este ca o bandă de alergare pe care rămân din ce în ce mai în urmă. Acest grup are nevoie de Evanghelie, dar nu-şi dă seama că este pentru el. Ştiu acest lucru, pentru că am făcut parte din acest grup. 

Evanghelia este penru credincioşi
Puţin câte puţin, de-a lungul timpului, şi dintr-un sentiment profund de nevoie, am ajuns să-mi dau seama că Evanghelia este şi pentru credincioşi. Când în cele din urmă am realizat acest lucru, am început să mă rog în fiecare dimineaţă asupra unui verset ca cel din Isaia 53:6: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare urmându-şi propriul drum, dar Domnul a pus asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor,” apoi spuneam: „Doamne, am rătăcit. Mi-am urmat propriul drum, dar tu ai pus tot păcatul meu asupra lui Cristos şi datorită acestui lucru mă apropii de Tine şi mă simt acceptat de Tine.” 

Am ajuns să văd că afirmaţia lui Pavel din Galateni 2:20, „şi nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine, iar viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine,” a fost făcută în contextul justificării (vezi versetele 15-21). Cu toate acestea, Pavel vorbea la timpul prezent: „iar viaţa pe care o trăiesc acum...” Datorită contextului, mi-am dat seama că Pavel nu vorbea despre sfinţirea lui, ci despre justificarea lui. Asta însemna că pentru Pavel, justificarea (a fi declarat drept de către Dumnezeu în baza dreptăţii lui Cristos) nu era doar o experienţă la timpul trecut, ci şi o realitate din prezent. 

Pavel a trăit în fiecare zi prin credinţă în sângele vărsat şi în dreptatea lui Cristos. Zi de zi privea doar la Cristos ca să găsească acceptare înaintea Tatălui. Credea, la fel ca Petru (vezi 1 Petru 2:4-5), că până şi cele mai bune fapte ale noastre – jertfele noastre spirituale – sunt acceptabile în faţa lui Dumnezeu doar prin Isus Cristos. Probabil că nimeni în afară de Isus Însuşi nu a fost un ucenic atât de devotat ca Apostolul Pavel, atât în viaţă cât şi în slujire. Cu toate acestea, el nu s-a uitat la propriile lui fapte, ci la „fapta” lui Cristos ca fiind singura bază a acceptării sale de către Dumnezeu. 

Astfel, am învăţat că creştinii trebuie să audă Evanghelia toată viaţa lor, întrucât Evanghelia este cea care continuă să ne amintească faptul că acceptarea noastră zilnică înaintea Tatălui nu se bazează pe ceea ce facem noi pentru Dumnezeu, ci pe ceea ce Cristos a făcut pentru noi prin viaţa Lui fără păcat şi moartea lui purtătoare de păcat. Am început să văd că astăzi stăm înaintea lui Dumnezeu la fel de drepţi cum vom fi pe vecie, chiar şi în cer, pentru că El ne-a îmbrăcat cu dreptatea Fiului Său. Prin urmare, nu trebuie să înfăptuiesc ceva pentru a fi acceptat de Dumnezeu. Acum sunt liber să Îl ascult şi să Îl slujesc pentru că deja sunt acceptat în Cristos (vezi Rom. 8:1). Motivarea care mă însufleţeşte acum nu este vina, ci recunoştinţa. 

Totuşi, chiar şi când înţelegem că acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează pe lucrarea lui Cristos, tot avem o tendinţă naturală de a aluneca înapoi în gândirea bazată pe fapte. În consecinţă, trebuie să ne întoarcem mereu la versete ca Isaia 53:6, Galateni 2:20 şi Romani 8:1. Aceasta înseamnă că în mod frecvent repet versurile vechiului imn care spun: „Nădejdea mea e zidită pe nimic altceva decât pe sângele şi neprihănirea lui Isus.” 

Fără „credinţă facilă”
Dar, ideea aceasta, că acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează doar pe lucrarea lui Cristos, fără faptele noastre, nu conduce la un soi de „credinţă facilă”? În forma ei cea mai simplă, aceasta este noţiunea că „din moment ce L-am primit pe Cristos ca Mântuitor, sunt în drum spre cer indiferent de felul în care trăiesc. Nu contează dacă îmi continuu stilul de viaţă păcătos. Dumnezeu mă iubeşte şi mă acceptă oricum.” 

Printr-un mod de gândire asemănător, afirmaţiei că acceptarea lui Dumnezeu şi binecuvântarea Lui se bazează doar pe lucrarea lui Cristos, i-ar putea fi atribuită interpretarea că, de fapt, nu contează cum trăiesc acum. Dacă Isus „a înfăptuit” deja în locul meu, atunci de ce să depun atâta efort şi să trec prin atâta durere ca să mă ocup de păcatul din viaţa mea? De ce să-mi bat capul cu disciplinele spirituale şi de ce să-mi folosesc energia fizică şi spirituală pentru a-L sluji pe Dumnezeu în viaţa asta pământească, dacă totul depinde de Cristos? 

Apostolul Pavel a anticipat o astfel de „credinţă facilă” în Romani 6:1 când a scris: „Ce vom spune atunci? Să rămânem în păcat ca să se înmulţească harul?” Reacţia lui din Romani 6:2: „Nicidecum! Cum s-ar putea ca noi, care am murit faţă de păcat, să continuăm să trăim în el?!” răspunde la întrebarea „De ce să-ţi baţi capul?” Pavel nu răspunde spunând „Cum puteţi fi atât de nerecunoscători încât să vă treacă aşa ceva prin minte?” Nu, în schimb, el spune: „Nu înţelegeţi Evanghelia. Nu vă daţi seama că aţi murit faţă de păcat şi dacă aţi murit faţă de păcat e imposibil să mai continuaţi să trăiţi în el?” (vezi Rom. 6:13-14). 

Am murit faţă de păcat
Cu toate acestea, ajungem acum la o întrebare importantă. Ce vrea Pavel să spună cu faptul că am murit faţă de păcat? Este cât se poate de evident că nu vrea să spună că am murit faţă de comiterea zilnică de păcate. Dacă acest lucru ar fi adevărat, nicio persoană sinceră nu ar putea să pretindă că este justificată, întrucât cu toţii păcătuim zilnic. Niciunul dintre noi nu-L iubeşte pe Dumnezeu cu toată fiinţa lui şi niciunul dintre noi nu-şi iubeşte aproapele ca pe el însuşi (vezi Matei 22:35-40). Nici nu înseamnă că am murit în sensul că nu mai reacţionăm în faţa ispitelor păcatului, după cum au învăţat unii. Dacă acest lucru ar fi adevărat, îndemnul lui Petru de a ne a feri de poftele carnale ar fi lipsite de rost (vezi 1 Pet. 2:11). Deci, ce vrea să spună Pavel? 

Unii comentatori ai Bibliei cred că Pavel vrea să spună doar că am murit faţă de pedeapsa păcatului. Adică, datorită uniunii noastre cu Cristos, atunci când Cristos a murit faţă de pedeapsa păcatului şi noi am murit faţă de pedeapsa păcatului. Păi, cu siguranţă, cuvintele lui Pavel au această semnificaţie, dar în acelaşi timp, au o însemnătate mult mai mare. Înseamnă şi faptul că am murit faţă de stăpânirea păcatului. 

Ce este stăpânirea păcatului? În Romani 5:21, Pavel vorbeşte despre domnia păcatului. Iar în Coloseni 1:13, vorbeşte despre autoritatea întunericului. Când Adam a păcătuit în grădină, cu toţii am păcătuit prin uniunea noastră cu el prin lege (vezi Rom. 5:12-21). Adică, datorită identificării noastre cu Adam, am suferit cu toţii consecinţele păcatului său. Iar o parte din această consecinţă este de a fi născut în această lume sub domnia şi stăpânirea păcatului. Pavel descrie ce înseamnă să te afli sub această stăpânire în Efeseni 2:1-3. El spune că eram morţi spiritual; urmam căile lumii şi ale diavolului; trăiam în poftele firilor noastre păcătoase şi eram, din fire, copii ai mâniei lui Dumnezeu. 

Această robie faţă de stăpânirea păcatului face parte, atunci, din pedeapsa cuvenită pentru vina păcatului nostru. Totuşi, prin uniunea noastră cu Cristos în moartea Lui, atât vina pentru păcatele lui Adam cât şi cea pentru ale noastre a fost pe veci rezolvată. Întrucât am murit împreună cu Cristos faţă de vina păcatului, am murit, în consecinţă, şi faţă de stăpânirea păcatului. Nu putem continua în păcat ca un mod de viaţă predominant, pentru că domnia păcatului asupra noastră a fost pe veci zdrobită. 

Această moarte faţă de stăpânirea păcatului asupra noastră este cunoscută în teologie sub denumirea de sfinţire definitivă. Se referă la ruperea decisivă de păcat, sau separarea de acesta ca putere conducătoare în viaţa unui credincios. Este un eveniment care se petrece o dată, simultan cu justificarea. Este schimbarea fundamentală lucrată în noi prin acţiunea monergistă a Duhului Sfânt (adică, prin acţiunea Duhului fără permisiunea sau ajutorul omului) atunci când ne eliberează de domnia întunericului şi ne transferă în împărăţia lui Cristos. Această rupere definitivă de stăpânirea păcatului are loc în viaţa fiecărei persoane care îşi pune credinţa în Cristos ca Mântuitor. Nu există justificare fără sfinţire definitivă. Ambele ne revin ca rezultat al lucrării lui Cristos pentru noi. 

Consideraţi-vă morţi faţă de păcat
Deci, suntem liberi atât faţă de vina păcatului, cât şi faţă de stăpânirea lui. Dar la ce ne foloseşte cunoaşterea acestui lucru? Cum ne poate ajuta să trăim în căutarea sfinţeniei bazate pe Evanghelie? Aici ne sunt de folos instrucţiunile lui Pavel din Romani 6:11: „La fel şi voi, consideraţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Cristos Isus!” 

Este important să înţelegem ce ne spune Pavel aici, pentru că el nu ne spune să facem ceva, ci să credem ceva. Trebuie să credem că suntem morţi prin Cristos atât faţă de pedeapsa păcatului, cât şi faţă de stăpânirea lui. Dar acesta nu este un lucru pe care îl aducem la împlinire crezându-l. Noi suntem, pur şi simplu, morţi faţă de păcat, fie că o credem sau nu. Dar efectele practice ale morţii noastre faţă de păcat pot fi realizate doar pe măsură ce credem că acest lucru este adevărat. 

Adevărul este că suntem vinovaţi în noi înşine, dar Dumnezeu nu ne mai aduce această învinuire, pentru că vina a fost deja purtată de Cristos ca substitut al nostru. Verdictul a fost dat. Pedeapsa a fost plătită. Am murit faţă de păcat, atât faţă de vina lui cât şi faţă de stăpânirea lui. De aceea Pavel poate scrie: „Ferice de omul căruia Domnul nu-i ţine în seamă vina!” (Rom. 4:8). Dar se pune întrebarea: „Dacă am murit faţă de stăpânirea păcatului, de ce mă mai lupt cu tipare de păcat?” Răspunsul la această întrebare se găseşte în cuvântul luptă. Necredincioşii nu se luptă cu păcatul. Se poate ca ei să caute să depăşească vreun obicei prost, dar ei nu văd acest obicei ca păcat. Ei nu au simţul păcatului împotriva unui Dumnezeu Sfânt. Credincioşii, pe de altă parte, se luptă cu păcatul ca păcat. Ne vedem cuvintele, gândurile şi faptele păcătoase drept păcat împotriva Lui Dumnezeu; şi ne simţim vinovaţi din acest motiv. Acesta este momentul în care trebuie să continuăm ne întoarcem la Evanghelie. Să ne considerăm morţi faţă de păcat înseamnă să credem Evaghelia. 

Aceasta nu înseamnă că doar credem Evanghelia şi trăim văzându-ne mai departe de păcat. Sub nicio formă! Întoarceţi-vă la cuvintele lui Pavel din Romani 6:1-2. Am murit atât faţă de păcat, cât şi faţă de stăpânirea lui. Deşi păcatul poate purta un război împotriva noastră (de unde şi lupta noastră), el nu poate domni peste noi. Şi acest lucru face parte din Evanghelie. Dar succesul luptei noastre cu păcatul începe cu credinţa noastră în adâncul inimii, că, indiferent de eşecurile şi lupta noastră, am murit faţă de vina păcatului. Trebuie să credem că indiferent de cât de des dăm greş, nu este nicio condamnare pentru noi (Rom. 8:1). 

William Romaine, care a fost unul dintre liderii trezirii secolului al XVIII-lea din Anglia, a scris: „Niciun păcat nu poate fi răstignit în inimă sau în viaţă decât dacă este iertat întâi în conştiinţă...” Dacă nu este înăbuşit în vina lui, nu poate fi supus în puterea lui.” Romaine spunea că dacă nu crezi că ai murit faţă de vina păcatului, nu te poţi încrede în Cristos pentru puterea de a-i supune puterea în viaţa ta. Astfel, locul din care trebuie să porneşti atunci când ai te ocupi de păcat, este să crezi Evanghelia atunci când spune că ai murit faţă de vina păcatului. 

Sfinţire progresivă
Lupta împotriva obiceiurilor noastre păcătoase şi căutarea de a ne însuşi caracterul lui Cristos este de regulă numită sfinţire. Dar, întrucât expresia de „sfinţire definitivă” se foloseşte pentru descrierea unei eliberări de sub stăpânirea păcatului care are loc într-un moment în viaţă, este util să vorbim despre creşterea creştinului în evlavie ca sfinţire progresivă. În plus, cuvântul progresiv indică o creştere continuă în evlavie de-a lungul timpului. Autorii Noului Testament presupun creşterea (vezi 1 Cor. 6:9-11; Efes. 2:19-21; Col. 2:19; 2 Tes. 1:3) şi ne îndeamnă mereu să o căutăm (vezi 2 Cor. 7:1; Evr. 12:14; 2 Pet. 3:18). În creştinismul autentic nu e loc de creştini stagnanţi, mulţumiţi de sine şi neprihăniţi de sine. Mai degrabă ar trebui să căutăm să creştem în asemănarea cu Cristos până murim.

Această sfinţire progresivă implică întotdeauna practicarea disciplinelor spirituale ca citirea Scripturii, rugăciunea şi părtăşia regulată cu alţi credincioşi. În acelaşi timp implică faptul de a da la moarte faptele păcătoase ale trupului (vezi Rom. 8:13) şi însuşirea caracterului lui Cristos (vezi Col. 3:12-14). Şi, foarte important, implică o dependenţă asiduă de Cristos pentru puterea de a face aceste lucruri, căci nu putem creşte prin forţele proprii. 

Astfel, sfinţirea implică multă muncă şi dependenţă de Cristos, ceea ce eu numesc efort dependent. Şi întotdeauna va însemna că vom fi nemulţumiţi de performanţele noastre. Pentru un creştin în creştere, dorinţa va depăşi întotdeauna performanţa sau, cel puţin, performanţa percepută. Ce ne va face, atunci, să mergem mai departe în faţa acestei tensiuni între dorinţă şi performanţă? Răspunsul este Evanghelia. Siguranţa din Evanghelie că am murit într-adevăr faţă de vina păcatului şi că nu mai este condamnare pentru noi în Cristos Isus este cea care ne va motiva şi ne va face să mergem mai departe chiar şi în faţa acestei stări tensionate. 

Trebuie să ne menţinem mereu atenţia asupra Evangheliei, pentru că este în natura sfinţeniei ca, pe măsură ce creştem, să vedem din ce în ce mai mult din propria noastră păcătoşenie. Totuşi, în loc să ne conducă la descurajare, acest lucru ar trebui să ne conducă la Evanghelie. Evanghelia crezută în fiecare zi este singura motivare de durată de a căuta sfinţirea progresivă chiar şi în acele momente când nu părem să vedem vreun progres. De aceea folosesc eu expresia „sfinţire condusă de Evanghelie” şi de aceea trebuie să „ne predicăm Evanghelia nouă înşine în fiecare zi.”

________________________________

Jerry Bridges este unul dintre colaboratorii grupului de slujire Navigator. Autor productiv şi de succes, ultima lui carte este „The Gospel for Real Life” [Evanghelia pentru viaţa adevărată] (Navpress, 2002).

Citatul din William Romaine este din cartea acestuia, „The Life, Walk and Triumph of Faith (Cambridge, England: James Clarke and Co. Ltd., 1793), p. 280.

Acest articol a apărut pentru prima dată în ediţia de mai/iunie 2003 a revistei Modern Reformation şi este publicat cu permisiune. Pentru informaţii suplimentare despre Modern Reformation, vizitaţi  www.modernreformation.org sau sunaţi la (800) 890-7556. Toate drepturile rezervate.


Cuvinte cheie: Evanghelia, Sfintire, Biblia

Nu sunt comentarii

Nu există comentarii încă.

Other articles
Centralitatea Evangheliei
Evanghelia nu reprezintă doar minimul de cerințe doctrinare necesar pentru a intra în Împărăție, ci modalitatea prin care înregistrăm orice progres în Împărăție. Read more »
Data articolului: 6/28/2013 1:40:28 PM |
Pericolul încercării de a-I fi plăcut lui Dumnezeu
Sandra s-a luptat toată viaţa cu dorinţa de a-i mulţumi pe oameni. Ea spune că nu-şi aminteşte vreo vreme în care să nu să se fi întrebat ce cred ceilalţi despre ea. Read more »
Data articolului: 2/10/2012 12:41:47 PM |
Cel mai transformator cuvânt
Evanghelia pe care ţi-o predici va avea un efect enorm asupra a ceea ce îţi doreşti, a ceea ce gândeşti, spui şi faci... Read more »
Data articolului: 1/22/2012 11:44:32 PM |
Puterea transformatoare a Evangheliei
Pentru că Îl iubim pe Domnul, cu toţii vrem să devenim bărbaţi şi femei care Îi reflectă viaţa cu tot mai multă desăvârşire. Pentru noi, întrebarea nu este: „Ar trebui oare să căutăm să creştem în evlavie?” ci mai degrabă: „Cum creştem în evlavie?” Read more »
Data articolului: 1/13/2012 1:01:32 PM |
Cum să nu devii creştin
Ce înseamnă să fii creştin? Cum devii unul? Mă bucur că ai întrebat. Mai întâi, să analizăm trei moduri în care nu poţi deveni copil al lui Dumnezeu. Chiar aşa. Cum să nu devii creştin. Read more »
Data articolului: 8/1/2011 8:36:18 AM |
Copyright © William Anderson | All Rights Reserved