Sigla DespreIsus.ro

Progresul regândit

Data articolului: 6/30/2011 1:12:23 PM

Evanghelia mă determină să reexaminez modul în care privim de obicei creşterea creştină. Mă determină să reexaminez măsurătorile şi maturitatea spirituală; ce înseamnă să te schimbi, să te dezvolţi, să creşti; ce atrag cu adevărat după sine căutarea sfinţeniei şi practicarea evlaviei.

de Tullian Tchividjian (original article)

FructeEvanghelia mă determină să reexaminez modul în care privim de obicei creşterea creştină.

Mă determină să reexaminez măsurătorile şi maturitatea spirituală; ce înseamnă să te schimbi, să te dezvolţi, să creşti; ce atrag cu adevărat după sine căutarea sfinţeniei şi practicarea evlaviei.

Ceea ce se petrece cu mine în ultima vreme se aseamănă cu ceea ce s-a petrecut când am devenit calvinist în iarna lui 1995.

Totul s-a schimbat.

Am început să citesc Biblia cu alţi ochi. Suveranitatea lui Dumnezeu şi dulceaţa harului Său necondiţionat erau PRETUTINDENI! Îmi amintesc cum mă gândeam: „Cum de mi-a scăpat asta mai înainte? E peste tot.”

Acelaşi lucru mi se întâmplă cu privire la modul în care privesc creşterea creştină.

Dacă chiar vrem să citim Biblia într-un mod centrat pe Cristos; dacă vrem să fim consecvenţi când vine vorba de evitarea unei interpretări moraliste a Bibliei; dacă vrem să fim statornici în dedicarea noastră înţelegerii numeroaselor porţiuni ale Bibliei în lumina dramei răscumpărării, ce se desfăşoară predominant pe tot parcursul ei, atunci trebuie să regândim înţelegerea pe care o avem în mod natural şi obişnuit asupra a ceea ce înseamnă să „duceţi la bun sfârşit mântuirea voastră, cu frică şi cutremur” (Filipeni 2:12).

În filmul său, Întâmplarea (The Happening), scenaristul, producătorul şi regizorul M. Night Shyamalan, desfăşoară un scenariu ciudat despre o misterioasă toxină invizibilă care îi determină pe toţi cei expuşi la ea să se sinucidă. Unul dintre primele semne că victima a respirat, fără să ştie, această toxină auto-distrugătoare, este că aceasta începe să meargă cu spatele – arătând că orice instinct natural de a continua să trăiască şi de a lupta pentru supravieţuire a fost inversat. Mecanismul instinctiv de supravieţuire al victimei este dat peste cap.

Într-un fel, acest lucru trebuie să se întâmple cu noi atunci când vine vorba de modul în care privim progresul în viaţa creştină. Atunci când îl respirăm, harul radical, necondiţionat şi fără plată al lui Dumnezeu inversează fiecare instinct natural cu privire la ce înseamnă „supravieţuirea şi prosperitatea.” Doar „toxina” harului lui Dumnezeu poate inversa modul în care privim în mod tipic creşterea creştină.



Pentru o sumedenie de motive, atunci când vine vorba de măsurarea creşterii şi a progresului spiritual, instinctele noastre naturale se învârt aproape exclusiv în jurul îndreptării comportamentale.

Este de înţeles.

De exemplu, când citim pasaje ca cel din Coloseni 3:5-17, unde Pavel îndeamnă biserica din Colos să „se îmbrace cu omul cel nou,” el foloseşte multe exemple legate de comportament: daţi morţii „desfrâul, necurăţia, patima, pofta rea, lăcomia, care este idolatrie.” Apoi îi îndeamnă să se lase de „mânie, de furie, de răutate, de blasfemie, de cuvintele murdare” şi aşa mai departe. În versetul 12 schimbă macazul înşiruind o grămadă de lucruri cu care să ne îmbrăcăm: „cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu răbdare,” acestea fiind doar o parte din ele.

Dar ce se află la rădăcina acestui rod bun şi rău? Ce dă naştere comportamentului rău şi celui bun, despre care Pavel vorbeşte aici?

Fiecare ispită de a păcătui este o ispită de a nu da crezare Evangheliei în acel moment – ispita de a-mi asigura în acel moment ceva ce cred că îmi este necesar pentru a fi fericit, ceva ce încă nu am: însemnătate, libertate, validare şi aşa mai departe. Comportamentul rău are loc atunci când nu cred că toate lucrurile de care am nevoie, le am deja în Cristos; are loc atunci când nu credem în resursele bogate care ne aparţin deja în Evanghelie. Pe de altă parte, comportamentul bun are loc atunci când zilnic ne odihnim în afirmaţia lui Cristos: „S-a terminat!” şi o primim în părţi noi şi mai profunde ale fiinţei noastre – în zonele noastre răzvrătite de necredinţă (pe care un autor le numeşte „teritoriile noastre neevanghelizate”) doborând orice simţ al nevoii de a ne asigura orice în afară de ceea ce Cristos ne-a asigurat deja.

Coloseni 3:5-17, cu alte cuvinte, oferă o ilustraţie a ceea ce are loc în exterior atunci când în interior se petrece (sau nu se petrece) ceva mai profund.

Întorcându-ne astfel la Filipeni 2:12, atunci când Pavel ne spune: „duceţi la bun sfârşit mântuirea voastră, cu frică şi cutremur”, el lămureşte faptul că avem de lucru – dar care anume este lucrarea aceasta? Să devenim mai buni? Să încercăm mai mult? Să ne îndreptăm? Să ne rugăm mai mult? Să ne implicăm mai mult în activităţile bisericii? Să cititim mai mult din Biblie? Ce anume ne îndeamnă Pavel să facem? În mod clar, nu se pune problema necesităţii efortului nostru. Adevărata problemă este: „Încotro se îndreaptă eforturile noastre?” Ne dăm silinţa să avem performanţe? Sau ne dăm silinţa să ne odihnim în performanţa lui Cristos pentru noi?

În continuare explică: „pentru că Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi; şi astfel voi aveţi voinţă şi puteţi lucra după buna Lui plăcere (2:13).” Dumnezeu lucrează lucrarea Lui în tine – şi anume lucrarea deja împlinită de către Cristos. Lucrarea noastră grea înseamnă, prin urmare, că este să ajungem la o mai profundă înţelegere a lucrării Sale. În Lectures on Romans, Martin Luther scria: „A progresa înseamnă a o lua mereu de la capăt.” Adevăratul progres spiritual, cu alte cuvinte, necesită o întoarcere zilnică.

Credeam odată că atunci când apostolul Pavel ne spune să ne ducem la bun sfârşit mântuirea, înseamnă să mergem să facem rost de ceea ce ne lipseşte – să facem rost de mai multă răbdare, de mai multă putere, de mai multă bucurie, de mai multă dragoste şi aşa mai departe. Dar după ce am citit Biblia cu mai multă atenţie, înţeleg acum că creşterea creştină nu are loc atunci când ne dăm silinţa să facem rost de ceva ce ne lipseşte. Mai degrabă, creşterea creştină are loc atunci când ne dăm silinţa ca zilnic să ne scăldăm în realitatea a ceea ce avem. Credinţa repetată în Evanghelia harului justificator fără plată al lui Dumnezeu este lucrarea grea la care suntem chemaţi.

Acest lucru înseamnă că adevărata schimbare are loc doar în măsura în care redescoperim Evanghelia fără încetare. Progresul vieţii creştine nu este „mişcarea noastră către ţintă; este mişcarea ţintei în noi.” Sfinţirea implică atacul lui Dumnezeu asupra necredinţei noastre – a refuzului nostru egocentric de a crede că aprobarea noastră de către Dumnezeu în Cristos este deplină şi finală. Aceasta are loc în măsura în care zilnic primim şi ne odihnim în justificarea noastră necondiţionată. După cum spunea G. C. Berkouwer: „Esenţa sfinţirii este viaţa care se hrăneşte din justificare.”

2 Petru 3:18 descrie pe scurt creşterea spunând: „ci creşteţi în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.” Creşterea are loc întotdeauna „în har.” Cu alte cuvinte, cea mai reală măsurătoare a creşterii noastre nu este comportamentul nostru (altfel fariseii ar fi fost cei mai evlavioşi oameni de pe lume); este înţelegerea harului – o înţelegere care implică o pătrundere tot mai adâncă a necondiţionalităţii dragostei lui Dumnezeu. De asemenea, este creşterea în „cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.” Aceasta nu înseamnă doar a învăţa lucruri despre Isus. Înseamnă a creşte în dragoste pentru Cristos datorită a ceea ce El a câştigat şi a asigurat deja pentru noi, trăind apoi cu o cunoştinţă mai vie a acestui har. Principala problemă pe care o avem în viaţa creştină nu este că nu încercăm destul de mult să fim buni, ci că nu credem evanghelia şi nu am primit realitatea ei că s-a terminat, în toate părţile vieţii noastre.

Gerhard Force, are perspicacitatea (şi transparenţa) de a pune la îndoială modurile în care privim de obicei sfinţirea şi progresul spiritual când scrie:

Fac progrese? Dacă sunt cinstit, mi se pare că întrebarea este ciudată, chiar puţin ridicolă. Pe măsură ce îmbătrânesc iar moartea se apropie, nu par să fiu mai bun. Devin puţin mai nerăbdător, puţin mai îngrijorat că poate am pierdut din ce are viaţa de oferit, puţin mai încet, mai greu să mă mişc, puţin mai sedentar şi inflexibil. Fac progrese? Pai, poate că dau impresia că păcătuiesc mai puţin, dar acest lucru se poate să fie doar pentru că obosesc! E pur şi simplu prea greu să mă las în voia poftelor tinereţii. Aceasta e sfinţire? N-aş crede! Nu trebuie să se facă greşeala de a lua senilitatea drept sfinţire! Dar se poate, oare, ca tocmai darul necondiţionat al harului să mă ajute să văd şi să recunosc toate acestea? Sper că da. Harul lui Dumnezeu ar trebui să ne călăuzească să vedem adevărul despre noi înşine şi să obţinem o anume luciditate, un anume umor, un anume simţ al realităţii.


Forde arată în mod corect faptul că atunci când încetăm să ne concentrăm cu narcisism asupra nevoii noastre de a deveni mai buni, tocmai aceasta înseamnă să devenim mai buni! Atunci când încetăm să mai fim obsedaţi de nevoia noastră de a ne îndrepta, asta înseamnă să ne îndreptăm! Amintiţi-vă, apostolul Pavel a vorbit despre sine ca despre cel dintâi dintre păcătoşi la finele vieţii lui. Capabilitatea sa de a recunoaşte liber acest lucru este cea care i-a demonstrat maturitatea spirituală – nu avea nimic de demonstrat sau de protejat pentru că nu era vorba despre el!

Îmi dau seama că păcatul care trebuie să-mi fie îndepărtat zilnic este tocmai înţelegerea narcisistă a progresului spiritual. Mă gândesc prea mult la felul în care mă descurc, dacă cresc, dacă fac acest lucru bine sau nu. Petrec prea mult timp cântărindu-mi eşecul, cugetând asupra succeselor spirituale şi întrebându-mă de ce, în definitiv, nu par să devin chiar aşa de bun. Pe scurt, petrec prea mult timp gândindu-mă la mine şi la ceea ce am de făcut şi mult prea puţin timp gândindu-mă la Isus şi la ceea ce El a făcut deja. Iar, în mod ironic, ceea ce am descoperit a fost că, cu cât mă concentrez mai mult asupra necesităţii de a deveni mai bun, cu atât mai rău devin. Devin nevrotic şi absorbit de sine. Preocuparea pe care o am asupra propriei performanţe mai presus de performanţa lui Cristos pentru mine mă face din ce în ce mai egocentric şi nesănătos de introspectiv. La urma urmelor, Petru a început să se scufunde doar când şi-a îndepărtat ochii de la Isus şi s-a concentrat asupra a „ceea ce făcea.” După cum mi-a scris recent prietenul meu Rod Rosenbladt recent, „Ori de câte ori incurvitas-ul nostru natural (fixaţia pe sine) este hârâit, scuturat, întors de la sine la sângele acelui Om, la crucea acelui Om, atunci scapă cine poate.”

Aşa că, lucrează negreşit! Dar lucrarea cea grea nu este ceea ce crezi că este – îndreptarea ta personală şi progresul moral. Lucrarea cea grea este să te speli pe mâini de tine şi să te odihneşti în lucrarea încheiată a lui Cristos pentru tine – ceea ce va produce în mod inevitabil îndreptare personală şi progres moral. Progresul în ascultare are loc atunci când realizăm că dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu depinde de progresul nostru în ascultare. Martin Luther punctează: „Nu imitaţia creează fii; statutul de fiu creează imitatori.”

Adevărata întrebare este, atunci: Ce vei face acum că nu mai trebuie să faci nimic? Cum va arăta viaţa ta trăită sub o etichetă pe care scrie ‚S-a terminat’?

Ceea ce vei descoperi este că odată ce Evanghelia te eliberează de obligaţia de a face vreun lucru pentru Isus, vei vrea să faci totul pentru Isus aşa încât „fie că mănânci, fie că bei sau orice altceva faci,” le vei face pe toate pentru slava lui Dumnezeu.

Acesta este adevăratul progres!

Material folosit cu permisiune © Tullian Tchividjian

Cuvinte cheie: Evanghelia, maturitatea spirituala,

Nu sunt comentarii

Nu există comentarii încă.

Other articles
Centralitatea Evangheliei
Evanghelia nu reprezintă doar minimul de cerințe doctrinare necesar pentru a intra în Împărăție, ci modalitatea prin care înregistrăm orice progres în Împărăție. Read more »
Data articolului: 6/28/2013 1:40:28 PM |
Pericolul încercării de a-I fi plăcut lui Dumnezeu
Sandra s-a luptat toată viaţa cu dorinţa de a-i mulţumi pe oameni. Ea spune că nu-şi aminteşte vreo vreme în care să nu să se fi întrebat ce cred ceilalţi despre ea. Read more »
Data articolului: 2/10/2012 12:41:47 PM |
Cel mai transformator cuvânt
Evanghelia pe care ţi-o predici va avea un efect enorm asupra a ceea ce îţi doreşti, a ceea ce gândeşti, spui şi faci... Read more »
Data articolului: 1/22/2012 11:44:32 PM |
Puterea transformatoare a Evangheliei
Pentru că Îl iubim pe Domnul, cu toţii vrem să devenim bărbaţi şi femei care Îi reflectă viaţa cu tot mai multă desăvârşire. Pentru noi, întrebarea nu este: „Ar trebui oare să căutăm să creştem în evlavie?” ci mai degrabă: „Cum creştem în evlavie?” Read more »
Data articolului: 1/13/2012 1:01:32 PM |
Cum să nu devii creştin
Ce înseamnă să fii creştin? Cum devii unul? Mă bucur că ai întrebat. Mai întâi, să analizăm trei moduri în care nu poţi deveni copil al lui Dumnezeu. Chiar aşa. Cum să nu devii creştin. Read more »
Data articolului: 8/1/2011 8:36:18 AM |
Copyright © William Anderson | All Rights Reserved