Sigla DespreIsus.ro

Centralitatea Evangheliei

Data articolului: 6/28/2013 1:40:28 PM

Evanghelia nu reprezintă doar minimul de cerințe doctrinare necesar pentru a intra în Împărăție, ci modalitatea prin care înregistrăm orice progres în Împărăție.

 de Tim Keller (original PDF)

PRINCIPIU
În Galateni 2:14, Pavel formulează un principiu solid. El tratează mândria rasială și lașitatea lui Petru declarând că acestaCruce nu trăia „după adevărul Evangheliei”. De aici, vedem că viața creștină este un proces de reînnoire a fiecărei dimensiuni a vieții noastre – spirituale, psihologice, colective, sociale,– pe măsură ce ne gândim, sperăm și transpunem în viața de zi cu zi „liniile” sau ramificațiile Evangheliei. Evanghelia trebuie aplicată în fiecare aspect legat de gândire, sentimente, relaționare, serviciu și comportament. Implicațiile și aplicațiile versetului 14 din Galateni 2 sunt numeroase.

Partea I – IMPLICAȚII ȘI APLICAȚII

IMPLICAȚII
Implicația nr. 1 – Puterea Evangheliei

Pentru început, Pavel ne arată că modul prin care putem fi schimbați prin puterea lui Dumnezeu este să permitem Evangheliei să influențeze fiecare aspect al vieții. Evanghelia este descrisă în Biblie în termeni dintre cei mai uluitori. Îngerii tânjesc să privească în ea tot timpul (1 Petru 1:12). Ea nu ne aduce doar putere, ci ea este însăși puterea lui Dumnezeu, pentru că Pavel spune: „mie nu mi-e rușine de Evanghelie, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” (Romani 1:16). Ea este, de asemenea, binecuvântarea lui Dumnezeu cu beneficii care sporesc pentru oricine se apropie de ea (1 Corinteni 9:23). Este denumită chiar însăși lumina slavei lui Dumnezeu – „ca să nu strălucească lumina Evangheliei slavei lui Cristos ... Dumnezeu ... a luminat și inimile noastre, pentru a ne da lumina cunoașterii slavei lui Dumnezeu strălucind pe fața lui Isus.” (2 Corinteni 4:4,6)

Evanghelia are viața lui Dumnezeu. Pavel le-a spus corintenilor: „eu v-am născut ... prin Evanghelie”! Iar apoi, după ce ne-a regenerat, este instrumentul oricărei creșteri continue și progres spiritual după convertire. „Ea crește în toată lumea și aduce roade; la fel se întâmplă și între voi din ziua în care ați auzit și ați cunoscut cu adevărat harul lui Dumnezeu.” (Col. 1:6). De aici aflăm: 1) că Evanghelia este un lucru viu (cf. Romani 1:16) asemănător unei semințe sau unui pom care aduce din ce în ce mai multă viață nouă -- ea crește ... și aduce roade. 2) că Evanghelia este „semănată” în noi doar pentru a aduce roadă pe măsură ce îi înțelegem măreția și implicațiile în profunzime -- ați cunoscut cu adevărat harul lui Dumnezeu. 3) că Evanghelia continuă să crească în noi și să ne reînnoiască pe tot parcursul vieții noastre -- din ziua în care ați auzit. Textul acesta ne ajută să evităm deopotrivă un mod de abordare exclusiv raționalist și unul mistic a reînnoirii. Pe de o parte, Evanghelia are conținut – este doctrină profundă. Este adevăr, și mai precis, este adevărul despre harul lui Dumnezeu. Dar pe de altă parte, acest adevăr este o putere vie care mereu își extinde influența în viețile noastre, precum un lan sau un pom crește și se întinde și domină tot mai mult dintr-un loc prin rădăcini și roade.

Implicația nr. 2 – Suficiența Evangheliei

În al doilea rând, Pavel arată că niciodată nu trecem „dincolo de Evanghelie” în viața noastră creștină, la ceva mai „avansat”. Evanghelia nu este primul „pas” dintr-o „scară” de adevăruri, ci se aseamănă mai degrabă cu „butucul” unei „roți” a adevărului. Evanghelia nu este doar A-B-C-ul creștinismului, ci întreg alfabetul său. Evanghelia nu reprezintă doar minimul de cerințe doctrinare necesar pentru a intra în Împărăție, ci modalitatea prin care înregistrăm orice progres în Împărăție.

Noi nu suntem îndreptățiți prin Evanghelie, ca mai apoi să fim sfințiți prin ascultare, ci Evanghelia este singura cale prin care creștem (Galateni 3:1-3) și suntem reînnoiți (Coloseni 1:6). Ea este soluția fiecărei probleme, cheia fiecărei uși închise, puterea de a trece peste orice barieră (Romani 1:16-17). În biserică este un lucru obișnuit ca oamenii să gândească astfel: „Evanghelia este pentru necreștini. Omul are nevoie de mântuire. Dar odată mântuit, crești prin multă muncă și prin ascultare.” Dar Coloseni 1:6 ne arată că aceasta este o greșeală. Nici mărturisirea, nici „munca multă” care nu rezultă din Evanghelie și nu este „după” aceasta, nu te sfințește – te sufocă. Toate problemele noastre provin din eșecul de a aplica Evanghelia. Astfel, când Pavel i-a părăsit pe efeseni, le-a încredințat „Cuvântului harului Său, Cuvânt care are putere să vă zidească” (Fapte 20:32)

În cazul acesta, problema principală în viața creștină este că nu ne-am gândit bine la implicațiile profunde ale Evangheliei, nu am „folosit” Evanghelia în și asupra tuturor aspectelor vieții noastre. Richard Lovelace spune că problemele celor mai mulți oameni sunt doar eșecul de a fi orientați înspre Evanghelie – eșecul de a o cuprinde și de a o crede în toate profunzimile ei. Luter spune: „Adevărul Evangheliei este principalul articol al întregii doctrine creștine... Lucrul cel mai trebuincios este să cunoaștem bine acest articol, să îi învățăm pe alții despre el și întruna să îi batem la cap cu el.” (despre Galateni 2:14f) Evanghelia nu este ușor de înțeles. Pavel spune că Evanghelia își face lucrarea de reînnoire în noi doar pe măsură ce o înțelegem în tot adevărul ei. Noi toți, într-o anumită măsură, trăim în preajma adevărului Evangheliei, dar nu o „pricepem”. Astfel, cheia reînnoirii și trezirii spirituale continue și profunde este redescoperirea continuă a Evangheliei. Un stadiu al reînnoirii este întotdeauna descoperirea unei noi implicații sau aplicații a Evangheliei – o mai amplă cuprindere a adevărului ei. Acest lucru este valabil atât la nivel individual, cât și la nivelul bisericii.

APLICAȚII

Cei doi „hoți” ai Evangheliei.


Din moment ce Pavel folosește o metaforă pentru a exprima ideea de a fi „după” Evanghelie, putem considera că reînnoirea evanghelică are loc atunci când ne ferim să umblăm „neconform” cu ea, orice ar însemna aceasta. Cheia spre chibzuirea implicațiilor Evangheliei este să considerăm Evanghelia ca fiind a „treia” cale între două opusuri greșite. Cu toate acestea, înainte de a începe să facem asta, trebuie să ne fie clar că Evanghelia nu este un compromis între doi poli – ea nu produce „o cale de mijloc”, ci un lucru diferit de fiecare. Evanghelia critică atât religia cât și non-religia (Matei 21:31; 22:10)

Tertullian a spus că „După cum Isus Cristos a fost răstignit între doi hoți, la fel această doctrină a justificării este veșnic răstignită între două erori opuse.” Tertullian voia să spună că există, în principal, două moduri de gândire false, fiecare „furând” puterea și caracterul distinctiv al Evangheliei de la noi trăgându-ne în „neconformitate la Evanghelie”, când într-o parte, când în cealaltă. Aceste două erori sunt foarte puternice, pentru că ele reprezintă tendința naturală a inimii și minții umane. (Evanghelia este „descoperită” de Dumnezeu (Romani 1:17) – mintea umană neajutată nu o poate concepe.) Putem denumi acești „hoți” moralism sau legalism, pe de o parte, și hedonism sau relativism, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, Evanghelia se opune atât religiei, cât și non-religiei. Pe de o parte, „moralismul/religia” accentuează adevărul fără har, deoarece susține că trebuie să ne supunem adevărului pentru a fi mântuiți. Pe de altă parte, „relativismul/non-religia” subliniază harul fără adevăr, deoarece susține că Dumnezeu (dacă există Dumnezeu) ne acceptă pe toți, iar noi trebuie să hotărâm ce este adevărat pentru noi. Dar „adevărul” fără har nu este realmente adevăr, iar „harul” fără adevăr nu este realmente har. Isus a fost „plin de har și adevăr”. Orice religie sau filozofie de viață care minimalizează sau înlătură vreunul din aceste adevăruri, cade în legalism sau în permisivitate și oricare ar fi cazul, bucuria și puterea și „eliberarea” Evangheliei este furată de un hoț sau altul.

„Sunt mai păcătos și mai plin de cusururi decât am îndrăznit să cred vreodată” (vs. antinomism ) „Sunt mai acceptat și mai iubit decât am îndrăznit să sper vreodată” (vs. legalism).

Hoțul religiei și moralismului. Cum fură moralismul/religia bucuria și puterea? Moralismul este concepția potrivit căreia ești acceptabil (în fața lui Dumnezeu, în fața lumii, celorlalți, a ta însuți) prin realizările tale. – Moraliștii nu trebuie să fie religioși, dar deseori sunt. Atunci când sunt, religia lor este destul de conservativă și plină de reguli. Uneori moraliștii Îl privesc pe Dumnezeu ca fiind sfânt și drept. Această viziune duce fie la a) ură de sine (pentru că nu te poți ridica la înălțimea așteptărilor), sau b) înfumurare (deoarece crezi că te-ai ridicat la înălțimea așteptărilor). Este ironic să realizezi că complexele de inferioritate și de superioritate au exact aceeași rădăcină. Dacă moralistul ajunge îngâmfat și superior sau zdrobit și vinovat depinde doar de cât de înalte sunt standardele și de avantajele naturale ale unei persoane (cum ar fi familia, inteligența, aspectul fizic, voința). Oamenii moraliști pot fi profund religioși – fără să existe bucurie sau putere transformatoare.

Hoțul relativismului și al non-religiei. Cum fură relativismul bucuria și puterea?

Relativiștii sunt de obicei nereligioși, sau preferă ceea ce se numește religie „liberală”. La suprafață, ei sunt mai fericiți și mai toleranți decât oamenii moraliști/religioși. Deși ei pot fi deosebit de idealiști în anumite domenii (precum politica), ei cred că toată lumea trebuie să hotărască ce este bine și ce este rău pentru ea. Ei nu sunt convinși că Dumnezeu este drept și că trebuie să pedepsească păcătoșii. Concepțiile lor cu privire la Dumnezeu tind să Îl considere ca fiind iubitor sau ca fiind o forță impersonală. Deși vorbesc mult despre dragostea lui Dumnezeu, întrucât ei nu se consideră păcătoși, dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu Îl costă nimic. Dacă Dumnezeu ne acceptă, este pentru că El este atât de binevoitor sau pentru că noi nu suntem atât de răi. Conceptul iubirii lui Dumnezeu din Evanghelie este cu mult mai bogat și mai profund și mai electrizant.

Ce au în comun oamenii religioși și cei nereligioși? Ei par atât de diferiți, dar din punctul de vedere al Evangheliei sunt, de fapt, la fel.

Ambele categorii reprezintă modalități de a-L evita pe Isus ca Mântuitor și de a-și menține controlul asupra vieții lor. Oamenii nereligioși caută să fie proprii lor mântuitori și domni prin lipsa religiei, mândrie „lumească” („Nimeni nu-mi spune mie cum să trăiesc sau ce să fac, așa că eu hotărăsc ce e bine și ce e rău pentru mine!”). Dar oamenii morali și religioși caută să fie propriii lor domni și mântuitori prin religie, mândria „religioasă” („Sunt mai moral și mai spiritual decât alții, așa că Dumnezeu mi-e dator să-mi asculte rugăciunile și să mă ducă în cer. Dumnezeu nu poate lăsa să mi se întâmple chiar orice – mi-e dator cu o viață fericită. Mi-am câștigat-o!”). Persoana nereligioasă Îl respinge cu totul pe Isus, dar persoana religioasă doar Îl folosește pe Isus ca exemplu și ajutor și învățător – dar nu ca Mântuitor (Flannery O’Connor scria că oamenii religioși cred că „modul în care ÎL ocolești pe Isus este să ocolești păcatul...”). Acestea sunt două moduri diferite de a face același lucru – de a ne controla propria viață (Notă: În mod ironic, moraliștii, în ciuda accentului pe care îl pun pe standardele tradiționale sunt în cele din urmă egocentrici și individualiști, întrucât s-au autodeclarat propriii lor Mântuitori. Relativiștii, în ciuda accentului pe care îl pun pe libertate și acceptare sunt în cele din urmă moraliști, întrucât ei încă trebuie să atingă (propriile lor) standarde și să trăiască la nivelul acestora sau sunt cuprinși de disperare. Și deseori, aceștia se mândresc cu propria lor minte deschisă și îi judecă pe cei care nu sunt la fel.).

Și unii și alții se bazează pe concepții greșite asupra Dumnezeului adevărat.

Persoana nereligioasă pierde din vedere legea și sfințenia lui Dumnezeu, iar persoana religioasă pierde din vedere dragostea și harul lui Dumnezeu, în cele din urmă ambele ajungând să piardă Evanghelia în întregime. Căci Evanghelia este faptul că, la cruce, Isus a împlinit legea lui Dumnezeu din dragoste pentru noi. Fără o înțelegere completă a lucrării lui Cristos, realitatea sfințeniei lui Dumnezeu va face harul Lui ireal, sau realitatea dragostei Sale va face sfințenia Lui ireală.

Doar Evanghelia – faptul că suntem atât de păcătoși încât trebuie să fim mântuiți completamente prin har – permite unei persoane să-L vadă pe Dumnezeu așa cum este El în realitate. Evanghelia ne arată un Dumnezeu cu mult mai sfânt decât poate duce legalistul (El a trebuit să moară pentru că noi nu puteam împlini cerințele Lui sfinte), și totuși, mult mai îndurător decât poate concepe un umanist (El a trebuit să moară pentru că ne-a iubit).

Și unii și alții neagă păcatul nostru – astfel pierzând bucuria și puterea harului.

Este evident că oamenii relativiști, nereligioși, neagă adâncimea păcatului, astfel încât mesajul „Dumnezeu te iubește” nu are putere pentru ei. Dar deși persoanele religioase pot fi extrem de penitente și își pot regreta amarnic păcatele, ei privesc păcatele ca pe un simplu eșec de a se ridica la standardele prin care ei se mântuiesc singuri. Ei nu văd păcatul drept neprihănirea de sine și egocentrismul mai profund prin care încearcă să ducă o viață independentă de Dumnezeu. Astfel, când merg la Isus pentru iertare, fac acest lucru doar ca o modalitate prin care „umplu golurile” din proiectele lor de auto-mântuire. Iar când oamenii spun: „Știu că Dumnezeu este iertător, dar eu nu mă pot ierta pe mine”, ceea ce vor să spună este că resping harul lui Dumnezeu și insistă să fie vrednici de bunăvoința Lui. Așa că, până și oamenii religioși cu o „stimă de sine scăzută” se află într-un impas, pentru că ei nu văd profunzimea păcatului. Ei îl văd doar sub formă de încălcare de reguli, nu ca rebeliune și auto-mântuire.

Un nou mod de a-L privi pe Dumnezeu.

Dar creștinii sunt cei care au adoptat un cu totul alt sistem de a-L aborda pe Dumnezeu.
Poate că ei au trecut prin faze religioase și faze nereligioase în viețile lor. Dar au ajuns să vadă că întreaga rațiune pentru lipsa religiei și pentru religia lor deopotrivă, era în esență aceeași, și în esență, greșită! Creștinii își dau seama că atât păcatele lor cât și faptele lor cele mai bune au fost, în realitate, moduri de a-L evita pe Isus ca Mântuitor. Ei își dau seama că creștinismul nu este în esență o invitație de a deveni mai religios. Un creștin ajunge să spună: „Deși am încălcat deseori legea morală, problema și mai adâncă era de ce încercam să o împlinesc! Chiar și eforturile mele de a o împlini au fost doar o cale prin care încercam să fiu propriul meu Mântuitor. Având acest mod de gândire, chiar și dacă mă supun sau îmi cer iertare, eu în realitate mă împotrivesc Evangheliei și mă autoproclam Mântuitor.” A „pricepe Evanghelia” înseamnă a te întoarce de la autojustificare și a te baza pe faptele lui Isus pentru a avea o relație cu Dumnezeu. Persoanele nereligioase nu se pocăiesc deloc, iar cele religioase se pocăiesc doar de păcate. Dar creștinii se pocăiesc și de neprihănirea lor. Aceasta este distincția între cele trei grupuri – creștinii, moraliștii (religioșii) și pragmaticii (nereligioșii).

Sumar

Fără o cunoaștere a păcatului nostru extrem, plata crucii pare neînsemnată și nu electrizează, nici nu transformă. Dar fără o cunoaștere a vieții și morții lui Cristos pe deplin satisfăcătoare, cunoașterea păcatului ne-ar zdrobi sau ne-ar determina să îl negăm și să îl reprimăm. Înlătură fie cunoașterea păcatului, fie cunoașterea harului, iar viețile oamenilor nu se vor schimba. Ei vor fi zdrobiți de legea morală sau vor fugi mânioși de ea. Astfel că Evanghelia nu înseamnă faptul că trecem de la non-religie la religiozitate, ci faptul că ne dăm seama că motivele noastre atât pentru religiozitatea cât și pentru nereligiozitatea noastră au fost, în esență, aceleași, și în esență greșite. Noi căutam să fim propriii noștri Mântuitori pentru ca în felul acesta să ne păstrăm controlul asupra vieții noastre. Când ne încredem în Cristos ca Răscumpărător al nostru, renunțăm să ne încredem fie în hotărârea de sine, fie în negarea de sine pentru mântuirea noastră – atât la moralism, cât și la hedonism.

Un nou mod de a privi viața

Pe urmă, Pavel ne arată că nu trebuie doar să ne întrebăm simplu în fiecare aspect al vieții: „cum ar trebui să mă comport din punct de vedere moral?”, ci „care este modul care se conformează mai mult Evangheliei?” Evanghelia trebuie mereu „gândită”  ca să ne împiedice să ne îndreptăm în direcțiile noastre obișnuite spre moralism și individualism. Trebuie să conformăm totul la Evanghelie.

Exemplul rasismului. Din moment ce Pavel a folosit Evanghelia cu privire la rasism, să o folosim ca exemplu:

Abordarea moralistă a rasei

Moraliștii/legaliștii tind să fie foarte mândri de cultura lor. Ei fac parte din imperialismul cultural. Ei încearcă să atribuie semnificații spirituale stilurilor lor culturale, să se facă să se simtă superiori moral față de alți oameni. Acest lucru se întâmplă întrucât oamenii moraliști sunt foarte nesiguri, din moment ce acordă o mare atenție legii eterne, și știu în adâncul inimii că nu o pot împlini. Astfel că ei folosesc diferențele culturale pentru a-și susține sentimentul de neprihănire.

Abordarea relativistă/hedonistă a rasei


Dar eroarea aflată în opoziție cu imperialismul cultural ar fi relativismul cultural. Această abordare ar spune: „da, oamenii tradiționali au fost rasiști pentru că au crezut în adevărul absolut. Dar adevărul este relativ. Fiecare cultură are o frumusețe intrinsecă. Fiecare cultură trebuie acceptată în propriile sale condiții”.

Abordarea Evangheliei cu privire la rasă

Creștinii știu că rasismul nu se naște din credința în adevăr, ci din lipsa credinței în har. Evanghelia ne determină să fim: a) pe de o parte, oarecum critici vizavi de toate culturile, inclusiv a noastră (din moment ce există adevăr), dar b) pe de altă parte, nu putem pretinde a fi superiori moral niciuneia. La urma urmei, suntem mântuiți doar prin har și prin urmare, un aproape necreștin poate fi mai moral și mai înțelept decât tine. Acest lucru îi conferă creștinului o postură radical diferită atât față de moraliști, cât și față de relativiști.

Notă: Relativiștii (după cum am menționat mai sus) sunt, în cele din urmă, moraliști, și de aceea ei pot ține seama doar de alți oameni care cred că totul este relativ! Dar creștinii nu se pot simți superiori moral relativiștilor.

Exemplul unui handicap fizic

Să trecem de la un exemplu sociologic (rasismul) la unul psihologic. Imaginează-ți că datorită unei boli sau a unui accident, ți-ai pierdut vederea – ai orbit. Cum ai face ca Evanghelia să aibă greutate în această durere și supărare?

Persoana moralistă fie a) va dispera, deoarece handicapul îi ia ceva care pentru ea era „neprihănire” fie b) va nega, refuzând să recunoască noua limitare permanentă.

Persoana hedonistă, de asemenrea, fie a) va dispera, deoarece handicapul îi fură capacitatea de a trăi o viață orientată spre plăcere, fie b) va nega,  deoarece filozofia ei nu o poate duce. Dar Evanghelia va duce la a) rezistență în fața handicapului, și totuși, la b) acceptarea lui. Prea multă rezistență înseamnă negare, iar prea multă acceptare înseamnă disperare. Evanghelia este francă atât în ce privește păcatul cât și harul, astfel putând oferi persoanei handicapate același echilibru.

DISCUȚIE DE GRUP
1. Împărtășește a) ce te-a ajutat cel  mai mult, și b) ce te-a nedumerit.


2. Acum încearcă să  te gândești la următoarele trei teme pentru a ajunge la o poziție bazată pe Evanghelie. În fiecare caz, fă distincția între viziunea moralistă, viziunea hedonistă/relativistă și viziunea Evangheliei:

     Cum/dacă trebuie să-i evanghelizezi pe necreștini.



     Cum să te raportezi (ca adult) la niște părinți dificili.



     Cum să îi privești pe săraci.




3. Dacă aveți timp, alegeți alte probleme sau subiecte pe care grupul vrea să le trateze, folosind aceeași schemă.


4.Înainte de a încheia, alege o problemă sau chestiune personală din viața ta. Pe parcursul săptămânii care urmează, roagă-te și reflectează și completează următorul formular:

   a.  Modalitatea moralistă de a rezolva problema:


   b.  Modalitatea hedonistă de a rezolva problema:


  c. Modalitatea Evangheliei de a rezolva problema:


Partea a II-a – CHEIA LA TOATE LUCRURILE

Am văzut că Evanghelia este modalitatea prin care orice este reînnoit și transformat de către Cristos – fie că este vorba despre o inimă, o relație, o biserică sau o comunitate. Este cheia oricărei doctrine și a concepției noastre vizavi de viețile noastre în această lume. Prin urmare, toate problemele noastre decurg din lipsa unei orientări spre Evanghelie. Pozitiv spus, Evanghelia ne transformă inimile și gândirea și modul în care abordăm absolut orice.

A. Evanghelia și individul

1. Abordarea descurajării


Când o persoană este deprimată, moralistul spune: „încalci regulile – pocăiește-te.” Pe de altă parte, relativistul spune: „trebuie doar să te iubești și să te accepți pe tine însuți.” Dar (presupunând că nu există o bază fiziologică pentru depresie!), Evanghelia ne îndrumă să ne auto-examinăm și să spunem: „ceva din viața mea a devenit mai important decât Dumnezeu, un pseudo-mântuitor, o formă de neprihănire prin fapte.” Evanghelia ne conduce la pocăință, dar nu doar la împotrivirea voinței față de superficialități. Fără Evanghelie vor fi abordate superficialități în locul inimii. Moralistul va lucra la comportament, iar relativistul la emoțiile înseși.

2. Abordarea lumii fizice

Unii moraliști sunt indiferenți față de lumea fizică – ei o consideră „insignifiantă”, pe când mulți alții sunt de-a dreptul înfricoșați de plăcerea fizică. De vreme ce aceștia caută să-și câștige mântuirea, ei preferă să-și îndrepte atenția asupra păcatelor fizicului, cum ar fi sexul și celelalte dorințe. Acestea sunt mai ușor de evitat decât păcatele duhului, precum mândria. Drept urmare, ei preferă să privească păcatele trupului ca fiind mai grave decât alte tipuri de păcate. În consecință, legalismul duce de obicei la o aversiune față de plăcere. Pe de altă parte, relativistul este deseori un hedonist, o persoană controlată de plăcere, transformând-o în idol. Evanghelia ne face să vedem că Dumnezeu a inventat și trupul și sufletul și astfel va răscumpăra și trupul și sufletul, chiar dacă, în păcat, și trupul și sufletul sunt afectate. Astfel, Evanghelia ne determină să ne bucurăm de fizic (și să luptăm împotriva vătămărilor fizice, cum ar fi boala și sărăcia), dar să fim moderați în folosirea lucrurilor materiale.

3. Abordarea dragostei și a relațiilor

Moralismul deseori face din relații un soi de joc de-a „cine-i de vină”. Asta pentru că moralistul este traumatizat de un criticism prea sever și întreține o imagine de sine de persoană bună învinuindu-i pe ceilalți. Pe de altă parte, moralismul folosește uneori obținerea dragostei pe post de unică modalitate de „câștigare a mântuirii” convingându-ne singuri că suntem oameni vrednici. Aceasta creează deseori așa-numita „co-dependență” – o formă de auto-mântuire prin nevoia de ceilalți sau nevoia ca ceilalți să aibă nevoie de tine (adică, te mântuiești pe tine mântuindu-i pe alții). Pe de altă parte, mult relativism/liberalism reduce dragostea la un parteneriat negociat în vederea unor beneficii mutuale. Relaționezi doar atâta timp cât nu te costă nimic. Așa că alegerea (fără Evanghelie) este între a-i folosi pe ceilalți în mod egoist sau a te lăsa, în mod egoist, folosit de ceilalți. Dar Evanghelia nu ne îndreaptă spre niciuna din acestea. Într-adevăr, ne sacrificăm și ne dedicăm, dar nu dintr-o nevoie de a ne convinge pe noi și pe ceilalți că suntem acceptabili. Astfel, putem iubi persoana în cauză destul încât să o confruntăm, și totuși să rămânem alături de ea când situația nu e în favoarea noastră.

4. Abordarea suferinței

Moralismul adoptă metoda „prietenilor lui Iov”, aruncând vina pe tine însuți. Presupui simplu: „Sigur sunt rău, și de aceea sufăr”. Totuși, sub vină întotdeauna se ascunde mânie față de Dumnezeu. De ce? Pentru că moraliștii cred că Dumnezeu le este dator. Scopul moralismului este să-L treacă pe Dumnezeu la datornici. Întrucât ai fost atât de moral, ai impresia că nu prea meriți să suferi. Așa că moralismul te sfâșie, pentru că la un anumit nivel te gândești: „ce-am făcut să merit asta?”, dar la un alt nivel, te gândești: „probabil o merit din plin!” Astfel, dacă moralistul suferă, el fie este mânios pe Dumnezeu (pentru că m-am purtat bine), fie mânios pe sine (pentru că nu m-am purtat bine), fie ambele. Pe de altă parte, relativismul/pragmatismul se simte îndreptățit să evite suferința cu orice preț – minciuna, înșelătoria, promisiunile încălcate sunt în regulă. Dar când suferința chiar își face apariția, pragmatistul aruncă și el vina pe Dumnezeu, pretinzând că este fie nedrept, fie neputincios. Dar crucea ne arată că Dumnezeu ne-a răscumpărat prin suferință. Că El a suferit nu pentru ca noi să nu suferim, ci pentru ca în suferința noastră, noi să devenim ca El. De vreme ce moralistul și pragmatistul deopotrivă ignoră crucea în moduri diferite, ambii vor fi confuzi și devastați la ivirea suferinței.

5. Abordarea sexualității

Omul secular/pragmatist privește sexul ca pe un simplu apetit biologic sau fizic. Moralistul tinde să privească sexul ca pe un lucru murdar sau cel puțin ca pe un impuls periculos care mereu duce la păcat. Dar Evanghelia ne arată că sexualitatea trebuie să reflecte atitudinea dăruitoare de sine a lui Cristos. El S-a dat pe Sine pe de-a întregul, fără condiții. Deci noi nu trebuie să căutăm intimitatea, ci să exercităm control asupra vieților noastre. Dacă ne oferim sexual, trebuie să ne oferim legal, social, personal – întru totul. Sexul trebuie să aibă loc doar în cadrul unei relații de căsătorie cu totul dedicată și permanentă.

6. Abordarea familiei


Moralismul te poate face rob așteptărilor părintești, pe când pragmatismul nu vede necesitatea loialității familiale sau de a-și păstra promisiunile și legămintele dacă aceasta nu „îmi împlinește nevoile”. Evanghelia te eliberează ca să nu faci din aprobarea părintească o salvare absolută sau psihologică, arătând cum Dumnezeu devine tatăl suprem. Atunci nu vei fi nici prea dependent, nici prea ostil față de părinții tăi.

7. Abordarea autocontrolului

Moraliștii ne spun să ne controlăm poftele de frica pedepsei. Această abordare se bazează pe actul volitiv. Liberalismul ne spune să ne exprimăm și să aflăm ce este bine pentru noi. Această abordare se bazează pe sentimente. Evanghelia ne spune că harul lui Dumnezeu gratuit și de nepierdut, ne „învață” să „spunem nu” poftelor noastre (Tit 2:12) dacă ascultăm de el. Această abordare se bazează pe întreaga persoană, începând cu adevărul care își face loc în inimă.

8. Abordarea altor rase și culturi

Abordarea liberală vizează relativizarea tuturor culturilor. („Ne putem înțelege cu toții pentru că nu există adevăr.”) Conservatorii cred că există adevăr pentru evaluarea culturilor, astfel încât ei aleg o anumită cultură ca fiind superioară, apoi o idolatrizează, simțindu-se superiori față de ceilalți într-un imbold al mândriei auto-justificatoare. Evanghelia ne determină să fim: a) pe de o parte, oarecum critici cu privire la toate culturile, inclusiv a noastră (din moment ce există adevăr), dar b) pe de altă parte, nu suntem superiori moral nimănui. La urma urmei, suntem mântuiți doar prin har. Creștinii manifestă atât convingere morală, cât și compasiune și flexibilitate. De exemplu, homosexualii sunt obișnuiți să fie „făcuți praf” și urâți sau cu totul acceptați. Ei niciodată nu văd altceva.

9. Abordarea mărturiei în fața necreștinilor

Abordarea liberală/pragmatică implică negarea legitimității evanghelizării. Persoana conservatoare/moralistă crede în prozelitism, pentru că „noi avem dreptate, iar ei se înșeală”. Un asemenea prozelitism este aproape întotdeauna jignitor. Dar Evanghelia creează o constelație de trăsături în noi. a) În  primul rând, suntem constrânși să împărtășim Evanghelia din generozitate și dragoste, nu din vină. b) În al doilea rând, suntem eliberați de teama de a fi ridiculizați sau răniți de ceilalți, din moment ce ne bucurăm deja de favoarea lui Dumnezeu prin har. c) În al treilea rând, avem smerenie în relațiile cu ceilalți pentru că știm că suntem mântuiți doar prin har, nu datorită perspicacității sau a caracterului nostru superior. d) În al patrulea rând, avem speranță pentru oricine, chiar și pentru „cazurile grele”, pentru că am fost mântuiți doar datorită harului, nu pentru că eram oameni predispuşi să fie creștini. e) În al cincilea rând, suntem curtenitori şi atenţi cu oamenii. Nu trebuie să-i grăbim sau să-i constrângem, pentru că doar harul lui Dumnzeu deschide inimile, şi nu elocvenţa sau stăruinţa noastră, nici chiar receptivitatea lor. Toate aceste trăsături constituie nu doar un evanghelist cuceritor, ci și un vecin excelent într-o societate multiculturală.

10. Abordarerea autorităţii umane

Moraliştii tind să se supună autorităţii umane (familia, tribul, guvernul, obiceiurile culturale) prea mult, din moment ce ei se bazează atât de pregnant pe imaginea de persoane morale şi cuviincioase pe care o au asupra lor înșiși. Pragmatiştii fie se supun prea mult autorităţii umane (din moment ce nu au nicio autoritate superioară prin care să judece cultura în care trăiesc), fie prea puţin (din moment ce s-ar putea să se supună doar atunci când știu că vor fi prinși). Aceasta înseamnă fie autoritarism, fie anarhie. Dar Evanghelia oferă atât un standard în baza căruia să te opui autorității umane (dacă aceasta contravine Evangheliei), dar pe de altă parte, îți oferă un imbold de a te supune autorității civile din inimă, chiar și când ai putea scăpa în urma nesupunerii.

11. Abordarea demnității umane


Moraliștii deseori au o concepție destul de slabă despre natura umană – ei văd în special păcatul și depravarea umană. Pragmaticii, pe de altă parte, nu au o bază bună pentru a trata oamenii cu demnitate. De regulă, ei nu au nici un fel de credințe religioase legate de ceea ce sunt ființele umane. (Dacă acestea sunt doar produse întâmplătoare ale evoluției, cum știm că sunt mai valoroase decât o piatră?) Dar Evanghelia ne arată că fiecare ființă umană este infinit căzută (pierdută în păcat) și infinit slăvită (în chipul lui Dumnezeu). Așa că tratăm fiecare ființă umană ca fiind valoroasă, dar și periculoasă!

12. Abordarea vinii

Când cineva spune: „Nu mă pot ierta”, înseamnă că există un standard sau o condiție sau o persoană mai importantă pentru identitatea ta decât harul lui Dumnezeu. Dumnezeu este singurul Dumnezeu care iartă – niciun alt „dumnezeu” nu o va face. Dacă nu te poți ierta pe tine însuți, este pentru că L-ai omis pe Dumnezeu, adevărata ta neprihănire, iar aceasta te ține captiv. Dumnezeul fals al moralistului este de obicei un Dumnezeu al propriei sale plăsmuiri, sfânt și exigent, dar nu îndurător. Dumnezeul fals al pragmatistului este de regulă o realizare sau relație.

13. Abordarea imaginii de sine


Fără Evanghelie, imaginea pe care o ai asupra ta se bazează pe o viață care se ridică la anumite standarde – fie că sunt ale tale, fie că alte persoane ți le-au impus. Dacă te ridici la acele standarde, vei fi încrezător dar nu smerit. Dacă nu te ridici la ele, vei fi smerit dar nu încrezător. Doar în Evanghelie poți fi în același timp extraordinar de îndrăzneț și cu totul sensibil și smerit. Întrucât ești totodată perfect și păcătos!

14. Abordarea bucuriei și a umorului

Moralismul roade puţin câte puţin adevărata bucurie şi adevăratul umor – pentru că sistemul legalismului te sileşte să te iei pe tine însuţi (imaginea ta, înfăţişarea ta, reputaţia ta) foarte în serios. Pragmatismul, pe de altă parte, tinde spre cinism cu trecerea timpului, datorită cinismului invitabil care se acumulează. Cinismul se dezvoltă din lipsa speranţei pentru lume. În cele din urmă, răul va câştiga – nu există judecată sau dreptate divină. Dar dacă suntem mântuiţi doar prin har, atunci însuși faptul că suntem creştini este o sursă constantă de plăcere uimită. Nu există nimic firesc în legătură cu vieţile noastre, niciun „desigur” în vieţile noastre. Este o minune că suntem creştini şi avem speranţă. Astfel că Evanghelia care creează o smerenie îndrăzneaţă ar trebui să ne dea un mult mai profund simţ al umorului. Nu trebuie să ne luăm în serios, şi suntem plini de speranţă pentru lume.

15. Abordarea unei „vieţi bune”

Jonathan Edwards semnalează că „adevărata virtute” este posibilă doar pentru cei care au experimentat harul Evangheliei. Orice persoană care încearcă să-şi câştige mântuirea face „ce este bine” ca să ajungă în cer, sau ca să-şi mărească stima de sine (etc.). Cu alte cuvinte, motivul cel mai important este propriul interes. Dar persoanele care ştiu că sunt deja pe deplin acceptate fac „ce e bine” din simpla plăcere pe care o găsesc în neprihănire, de dragul ei. Doar în Evanghelie Îl asculţi pe Dumnezeu de dragul lui Dumnezeu, şi nu pentru ceea ce îţi va da El. Doar în Evanghelie îi iubeşti pe oameni de dragul lor (nu al tău), faci bine de dragul lui (nu al tău) şi Îl asculţi pe Dumnezeu de dragul Lui (nu al tău). Doar Evanghelia face o bucurie şi o plăcere din „a face ce este bine”, şi nu o povară sau un mijloc pentru atingerea unui scop.

B. Evanghelia şi biserica

1. Abordarea slujirii în lume


Legalismul tinde să pună accentul pe sufletul uman individual. Religia legalistă insistă să-i convertească pe alţii la credinţa şi biserica lor, dar ignoră nevoile sociale ale comunităţii extinse. Pe de altă parte, „liberalismul” tinde să sublinieze doar ameliorarea condiţiilor sociale şi minimizează nevoia de pocăinţă şi convertire. Evanghelia duce la dragoste, care apoi ne determină să oferim aproapelui nostru orice lucru de care are nevoie – convertire sau un pahar de apă rece, evanghelizare şi grijă socială.

2. Abordarea închinării

Moralismul duce la o închinare austeră şi sumbră care poate fi bogată în demnitate, dar săracă în bucurie. O înţelegere superficială a „acceptării” fără un simţ al sfinţeniei lui Dumnezeu poate duce la o închinare pompoasă sau lejeră. (Lipsa sentimentului de dragoste din partea lui Dumnezeu sau a sfinţeniei Lui duce la un serviciu de închinare care îţi creează impresia unei şedinţe de comitet.) Dar Evanghelia ne face să vedem că Dumnezeu este transcendent, dar imanent. Imanenţa Lui face ca transcendenţa Lui să fie mângâietoare, pe când transcendenţa Lui face imanenţa Lui uluitoare. Evanghelia duce atât la teamă cât şi la intimitate în închinare, întrucât Cel Sfânt este acum Tatăl nostru.

3. Abordarea săracilor

Liberalii/pragmatiștii tind să disprețuiască religia săracilor și să-i privească drept victime neajutorate care au nevoie de expertiză. Acest fapt se naște dintr-o necredință în harul comun al lui Dumnezeu sau în harul special pentru toți. În mod ironic, gândirea laică nu crede nici în păcat, astfel că oricine este sărac trebuie să fie oprimat, o victimă neajutorată. Conservatorii/moraliștii, pe de altă parte, tind să disprețuiască săracii ca fiind niște oameni ratați și slabi. Ei îi consideră oarecum de condamnat pentru situația lor. Dar Evanghelia ne conduce să fim: a) smeriți, fără superioritate morală, știind că am fost „faliți spiritual” dar mântuiți prin generozitatea gratuită a lui Cristos, și b) plini de har, fără să fim prea preocupați de „merit”, din moment ce nu am meritat harul lui Cristos, c) respectuoși, considerându-i pe creștinii săraci ca fiind frați și surori de la care putem învăța. Doar Evanghelia poate aduce „slujitorii cunoștinței” la o stare de respect smerit și solidaritate cu săracii.

4. Abordarea diferențelor doctrinare

„Deja”-ul Noului Testament înseamnă mai multă îndrăzneală în proclamare. Cu siguranță putem fi siguri de doctrinele principale care sprijină Evanghelia. Dar, „încă nu” înseamnă indulgență și smerenie în credințele ne-esențiale. Cu alte cuvinte, trebuie să fim moderați cu privire la învățătura pe care o dăm, mai puțin atunci când vine vorba de cruce, har și păcat. În vederile noastre, mai ales în cele asupra cărora creștinii nu pot fi de acord, trebuie să fim mai puțin rigizi și triumfali (crezând că am atins un maxim intelectual). De asemenea, înseamnă că discernământul nostru cu privire la chemarea lui Dumnezeu și „voia” Lui pentru noi și alții nu trebuie răspândit cu siguranța trufașă că intuiția ta nu se poate înșela. Față de pragmatism, trebuie să fim dispuși să murim pentru credința noastră în Evanghelie; față de moralism, nu trebuie să luptăm până la sânge pentru fiecare din credințele noastre.

5. Abordarea sfințeniei

„Deja” înseamnă că nu ar trebui să tolerăm păcatul. Prezența împărăției include faptul că suntem făcuți „părtași ai firii dumnezeiești” (2 Petru 1:3). Evanghelia ne aduce încrederea că oricine poate fi schimbat, că orice obicei înrobitor poate fi învins. Dar „încă nu” înseamnă că păcatul rămâne în noi și nu va fi eliminat până nu va veni plinătatea împărăției. Așa că trebuie să evităm răspunsurile ușurele, și nu trebuie să ne așteptăm la „remedii instant”. Spre deosebire de moraliști, trebuie să avem răbdare în situațiile de creștere lentă sau alunecare, și să realizăm care este complexitatea schimbării și a creșterii în har. Spre deosebire de pragmatiști și cinici, trebuie să insistăm asupra faptului că schimbarea miraculoasă este posibilă.

6. Abordarea minunilor

„Deja”-ul Împărăţiei înseamnă că există putere pentru minuni şi vindecare. Isus a arătat împărăţia vindecând bolnavii şi înviind morţii. Dar „încă nu” înseamnă că natura (inclusiv noi) încă este supusă putrezirii (Romani 8:22-23) iar astfel boala şi moartea sunt încă inevitabile până la distrugerea finală. Nu ne putem aştepta ca minunile şi înlăturarea suferinţei să fie o parte atât de normală în viaţa creştină încât durerea şi suferinţa să fie îndepărtate din viaţa oamenilor credincioşi, spre deosebire de moralişti; știm că Dumnezeu poate vindeca și face minuni, spre deosebire de pragmatiști, nu căutăm să-L forțăm pe Dumnezeu să elimine suferința.

7. Abordarea sănătății bisericii

Împărăția „deja” prezentă înseamnă că biserica este comunitatea de acum a puterii împărăției. Prin urmare, este capabilă să își transforme comunitatea cu mare forță. Evanghelismul care adaugă „în fiecare zi la numărul lor pe cei ... mântuiți” (Fapte 2:47) este posibil! Părtășia iubitoare care „a surpat zidul de la mijloc al despărțiturii” dintre diferitele rase și clase sociale este posibilă! Dar aspectul „încă nu” ce ține de păcat înseamnă că Isus încă nu și-a înfățișat mireasa, biserica, „slăvită, fără pată, fără încrețitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27). În cazul acesta, noi nu trebuie să criticăm cu asprime bisericile imperfecte, nici să schimbăm nerăbdători biserică după biserică datorită unor cusururi percepute. Eroarea nu va fi niciodată complet eradicată din biserică. „Încă nu” înseamnă a evita întrebuințarea prea severă a disciplinei în biserică și a altor alte mijloace în încercarea de a face o biserică perfectă astăzi.

8. Abordarea schimbării sociale

Nu trebuie să uităm că, într-un anumit sens, chiar și în acest moment Cristos stăpânește peste istorie (Efeseni 1:22ff). Harul „deja” prezent înseamnă că creștinii pot avea așteptarea să folosească puterea lui Dumnezeu pentru a schimba condițiile și comunitățile sociale. Dar aspectul „încă nu” ce ține de păcat înseamnă că vor exista „războaie și vești de războaie”. Egoismul, cruzimea, terorismul, oprimarea vor continua. Creștinii nu se hrănesc cu iluzii despre politică, și nici nu au așteptări de condiții utopice. „Încă nu” înseamnă că creștinii nu se vor încrede în nicio agendă politică sau socială ca să determine instituirea dreptății aici, pe pământ. Astfel că Evanghelia ne ferește deopotrivă de pesimismul excesiv al fundamentalismului (moralismului) în ce privește schimbarea socială și de optimismul excesiv al liberalismului (pragmatismului).

Rezumat: Toate problemele, personale sau sociale, provin din eșecul de a folosi Evanghelia în mod radical, de a „umbla drept după adevărul Evangheliei” (Galateni 2:14). Toate patologiile din biserică și toată lipsa ei de eficacitate provine din eșecul de a folosi Evanghelia în mod radical. Noi credem că dacă Evanghelia este expusă și aplicată în plinătatea ei în orice biserică, acea biserică va avea o înfățișare unică. Oamenii vor găsi convingere morală, precum și compasiune și flexibilitate. De exemplu, homosexualii sunt obișnuiți să fie „făcuți praf” și urâți, sau total acceptați. Ei nu cunosc altceva. Elitele culturale din cercurile liberale sau din cele conservative sunt aidoma în lipsa dorinței de a se împrieteni cu săracii sau de a trăi împreună cu ei, de a-i respecta sau de a se închina împreună cu ei. Se aseamănă în faptul că se izolează din ce în ce mai mult de restul societății.

Traducere după articolul „The Centrality of the Gospel”, copyright © 2000 de Timothy Keller, Redeemer Presbyterian Church, www.redeemer.com. Folosit cu permisiune. For other resources go to www.redeemercitytocity.com.

Cuvinte cheie: Evanghelia, imparatie, Dumnezeu, Isus

Nu sunt comentarii

Nu există comentarii încă.

Other articles
Centralitatea Evangheliei
Evanghelia nu reprezintă doar minimul de cerințe doctrinare necesar pentru a intra în Împărăție, ci modalitatea prin care înregistrăm orice progres în Împărăție. Read more »
Data articolului: 6/28/2013 1:40:28 PM |
Pericolul încercării de a-I fi plăcut lui Dumnezeu
Sandra s-a luptat toată viaţa cu dorinţa de a-i mulţumi pe oameni. Ea spune că nu-şi aminteşte vreo vreme în care să nu să se fi întrebat ce cred ceilalţi despre ea. Read more »
Data articolului: 2/10/2012 12:41:47 PM |
Cel mai transformator cuvânt
Evanghelia pe care ţi-o predici va avea un efect enorm asupra a ceea ce îţi doreşti, a ceea ce gândeşti, spui şi faci... Read more »
Data articolului: 1/22/2012 11:44:32 PM |
Puterea transformatoare a Evangheliei
Pentru că Îl iubim pe Domnul, cu toţii vrem să devenim bărbaţi şi femei care Îi reflectă viaţa cu tot mai multă desăvârşire. Pentru noi, întrebarea nu este: „Ar trebui oare să căutăm să creştem în evlavie?” ci mai degrabă: „Cum creştem în evlavie?” Read more »
Data articolului: 1/13/2012 1:01:32 PM |
Cum să nu devii creştin
Ce înseamnă să fii creştin? Cum devii unul? Mă bucur că ai întrebat. Mai întâi, să analizăm trei moduri în care nu poţi deveni copil al lui Dumnezeu. Chiar aşa. Cum să nu devii creştin. Read more »
Data articolului: 8/1/2011 8:36:18 AM |
Copyright © William Anderson | All Rights Reserved