Sigla DespreIsus.ro

O întreagă viaţă de pocăinţă

Data articolului: 11/10/2008 8:14:17 PM

Martin Luther a început Reforma Protestantă prin afişarea celor 95 de teze pe uşa Catedralei Wittenburg. Prima dintre aceste teze s-a intitulat: „Domnul şi Stăpânul nostru Isus Hristos... a voit ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie una de pocăinţă.”

de Tim Keller (original article PDF - All of Life is Repentance)

Martin Luther a început Reforma Protestantă prin afişarea celor 95 de teze pe uşa Catedralei Wittenburg. Prima dintre aceste teze s-a intitulat: „Domnul şi Stăpânul nostru Isus Hristos... a voit ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie una de pocăinţă.” La suprafaţă, această afirmaţie poate părea puţin sumbră! Luther pare să spună că creştinii nu vor progresa niciodată prea mult. Dar, desigur, nu asta a vrut să spună Luther. El spunea că pocăinţa este modalitatea prin care progresăm în viaţa creştină. Într-adevăr, pocăinţa pe tot parcursul vieţii este cel mai grăitor semn că ne aflăm într-un proces profund şi rapid de continuă asemănare a caracterului nostru cu cel al lui Isus.

Este important să analizăm
felul în care evanghelia afectează şi transformă procesul de pocăinţă. În „religie”, scopul pocăinţei este pur şi simplu de a-l menţine pe Dumnezeu fericit pentru ca El să continue să te binecuvânteze şi să îţi răspundă la rugăciuni. Asta înseamnă că „pocăinţa religioasă” este a) egoistă, b) făţarnică, c) plină de amărăciune. Dar în evanghelie, scopul pocăinţei este de a te scălda în mod repetat în bucuria uniunii noastre cu Hristos pentru a diminua nevoia de a face lucrurile care sunt contrare inimii lui Dumnezeu.

Pocăinţa „religioasă” este egoistă

În religie regretăm
păcatul doar datorită consecinţelor pe care acesta le are asupra noastră. Ne aduce pedeapsă – iar noi vrem să evităm asta. Aşa că ne pocăim. Dar evanghelia ne spune că păcatul ne aduce în cele din urmă la condamnare (Romani 8:1). Prin urmare Îi produce oroare lui Dumnezeu – Îl nemulţumeşte şi Îl necinsteşte. Astel, în religie, pocăinţa este centrată asupra sinelui; evanghelia o centrează asupra lui Dumnezeu. În religie ne pare rău mai mult pentru consecinţele păcatului, dar în evanghelie ne pare rău pentru păcatul în sine.

Pocăinţa „religioasă” este
făţarnică

Pocăinţa poate deveni foarte uşor o formă
de „răscumpărare” pentru păcat. Pocăinţa religioasă devine deseori o formă de autopedepsire prin care Îl convingem pe Dumnezeu (şi pe noi înşine) că ne aflăm într-o stare atât de mizerabilă şi ne pare atât de rău încât merităm să fim iertaţi. Totuşi, în evanghelie ştim că Isus a suferit şi S-a aflat într-o stare mizerabilă pentru păcatele noastre. Nu trebuie să ne producem suferinţă pentru a merita iertarea. Pur şi simplu trebuie să să primim iertarea câştigată de Isus. 1 Ioan 1:9 spune că Dumnezeu ne iartă pentru că este „drept.” Aceasta este o afirmaţie extraordinară. Ar fi nedrept ca Dumnezeu să ne refuze vreodată iertarea pentru că Isus a câştigat acceptarea pentru noi! În religie ne câştigăm iertarea prin pocăinţă, dar în evanghelie o primim pur şi simplu.

Pocăinţa „religioasă” este plină de amărăciune

În religie singura noastră speranţă este de a trăi o viaţă îndeajuns de bună ca Dumnezeu să ne binecuvânteze. De aceea, fiecare moment de păcat şi pocăinţă este traumatic, nenatural şi groaznic de ameninţător. Un om religios ar recunoaşte că a păcătuit doar dacă s-ar afla sub mare presiune – pentru că singura lui speranţă este bunătatea sa morală. Dar în evanghelie, cunoştinţa acceptării noastre în Hristos face ca recunoaşterea greşelii să fie mai uşoară (pentru că ştim că nu vom fi izgoniţi dacă ne mărturisim adevărata profunzime a păcatului nostru). Singura speranţă este în neprihănirea lui Hristos, nu în a noastră – aşa că nu este o experienţă atât de traumatică să ne recunoaştem slăbiciunile şi lipsurile. În religie ne pocăim mai puţin şi mai rar. Dar cu cât ne simţim mai acceptaţi şi mai iubiţi în evanghelie, cu atât ne vom pocăi mai des. Şi deşi există, bineînţeles, ceva amărăciune în orice act de pocăinţă, evanghelia este în cele din urmă o dulceaţă. Aceasta creează o nouă dimensiune radicală pentru creşterea personală. Cu cât îţi vezi mai bine propriile defecte şi păcate, cu atât harul lui Dumnezeu îţi va apărea mai scump, mai electrizant şi mai minunat. Dar, pe de altă parte, cu cât eşti mai conştient de harul lui Dumnezeu şi acceptarea în Hristos, cu atât eşti mai capabil să renunţi la negare şi la autoapărare şi să recunoşti adevărata dimensiune a păcatului tău. Păcatul care stă dedesubtul celorlalte păcate este lipsa bucuriei în Hristos.

Disciplinele evangheliei – Pocăinţa

Dacă înţelegi bine aceste două perspective ale pocăinţei, atunci (şi doar atunci!)
vei putea profita din plin de disciplina regulată şi exigentă a autoexaminării şi pocăinţei. Am descoperit că practicile liderilor metodişti ai secolului al XVIII-lea, George Whitefield şi John Wesley mi-au fost de ajutor în acest sens. Într-o scrisoare adresată unui prieten, din data de 9 ianuarie 1738, George Whitefield prezenta o succesiune de paşi pentru o pocăinţă regulată. (De obicei făcea acest inventar în timpul nopţii.) Acesta a scris: „Doamne, dă-mi o smerenie profundă şi o dragoste arzătoare, un zel bine-direcţionat şi un punct de concentrare iar apoi oamenii şi demonii pot să dea din ei tot ce au mai rău!” Iată un mod în care se pot folosi aceşti paşi.

Smerenia profundă (vs. mândrie)

Am privit pe cineva de sus? Am fost prea usturat de critică? M-am simţit umilit şi ignorat?

Pocăieşte-te în felul următor: privesc la harul gratuit al lui Isus până când simt a) diminuare a dispreţului (din moment ce sunt şi păcătos), b) micşorare a durerii la primirea criticii (din moment ce nu ar trebui să preţuiesc aprobarea oamenilor mai presus de dragostea lui Dumnezeu). În lumina harului Său pot renunţa la nevoia de a menţine o imagine bună – e o povară prea grea şi inutilă acum. Privesc la harul gratuit până experimentez bucuria mulţumitoare şi odihnitoare.

Dragostea
arzătoare (vs. indiferenţă)

A
m vorbit de cineva sau m-am gândit la cineva în mod aspru? Mă justific prin parodierea (în mintea mea) a unei alte persoane? Am fost nerăbdător şi iritabil? Am fost atât de egocentric şi indiferent şi neatent faţă de ceilalţi?

Pocăieşte-te în felul următor: privesc la harul gratuit al lui Isus până când nu mai există: a) răceală şi răutate (gândeşte-te la dragostea sacrificatoare a lui Hristos pentru tine), b) nerăbdare (gândeşte-te la răbdarea lui Dumnezeu cu tine) şi c) indiferenţă. Privesc la harul gratuit până când demonstrez căldură şi afecţiune. Dumnezeu a fost infinit de răbdător şi de atent cu mine, prin har.

Curaj înţelept (vs. anxietate)

Am evitat oameni sau îndatoriri pe care ştiu că ar trebui să le înfrunt? Am fost neliniştit şi îngrijorat? Nu am fost circumspect sau am fost
nechibzuit şi impulsiv?

Pocăieşte-te în felul următor: Privesc la harul gratuit al lui Isus până nu mai există a) evitare plină de laşitate a lucrurilor dificile (din moment ce Isus a înfruntat răul pentru mine), b) nelinişte şi comportament nechibzuit (din moment ce moartea lui Isus dovedeşte că lui Dumnezeu Îi pasă de mine). Neliniştea se naşte din mândrie – nu sunt îndeajuns de înţelept să ştiu cum ar trebui să decurgă viaţa mea. Privesc la harul gratuit până experimentez chibzuială calmă şi îndrăzneală strategică.

Motivări evlavioase (un „punct de concentrare”
)

F
ac ceea ce fac pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele celorlalţi sau sunt condus de temeri, nevoia de aprobare, plăcerea confortului şi a uşurinţei, nevoia de control, pofta de aplauze şi putere sau de „frica de om”? Mă uit la cineva cu invidie? Mă dedau chiar şi în fază incipientă poftei sau lăcomiei? Îmi petrec timpul făcând lucruri urgente mai degrabă decât lucruri importante datorită acestor dorinţe necumpătate?

Pocăieşte-te în felul următor: Cum îmi oferă Isus ceea ce caut în aceste alte lucruri? Roagă-te: „Doamne Isuse, fă-mă îndeajuns de fericit în Tine ca să evit păcatul, şi destul de înţelept ca să evit pericolul, ca mereu să fac ce e drept în ochii Tăi; în numele Tău mă rog, Amin.”

Cu permisiunea Timothy Keller, Redeemer Presbyterian Church, de a traduce şi posta acest articol pe "despreisus". Copyright © 2008 by Timothy Keller, Redeemer Presbyterian Church. 
Used by permission. For more resources go to www.redeemercitytocity.com




Cuvinte cheie: Luther, pocăinţă, evlavie, curaj, smerenie, discipliă, religie, amărăciune

Nu sunt comentarii

Nu există comentarii încă.

Adaugă un comentariu

Comentarii

Tu trebuie sa fii logat pentru a comenta.

Other articles
Centralitatea Evangheliei
Evanghelia nu reprezintă doar minimul de cerințe doctrinare necesar pentru a intra în Împărăție, ci modalitatea prin care înregistrăm orice progres în Împărăție. Read more »
Data articolului: 6/28/2013 1:40:28 PM |
Pericolul încercării de a-I fi plăcut lui Dumnezeu
Sandra s-a luptat toată viaţa cu dorinţa de a-i mulţumi pe oameni. Ea spune că nu-şi aminteşte vreo vreme în care să nu să se fi întrebat ce cred ceilalţi despre ea. Read more »
Data articolului: 2/10/2012 12:41:47 PM |
Cel mai transformator cuvânt
Evanghelia pe care ţi-o predici va avea un efect enorm asupra a ceea ce îţi doreşti, a ceea ce gândeşti, spui şi faci... Read more »
Data articolului: 1/22/2012 11:44:32 PM |
Puterea transformatoare a Evangheliei
Pentru că Îl iubim pe Domnul, cu toţii vrem să devenim bărbaţi şi femei care Îi reflectă viaţa cu tot mai multă desăvârşire. Pentru noi, întrebarea nu este: „Ar trebui oare să căutăm să creştem în evlavie?” ci mai degrabă: „Cum creştem în evlavie?” Read more »
Data articolului: 1/13/2012 1:01:32 PM |
Cum să nu devii creştin
Ce înseamnă să fii creştin? Cum devii unul? Mă bucur că ai întrebat. Mai întâi, să analizăm trei moduri în care nu poţi deveni copil al lui Dumnezeu. Chiar aşa. Cum să nu devii creştin. Read more »
Data articolului: 8/1/2011 8:36:18 AM |
Copyright © William Anderson | All Rights Reserved