Îi înţeleg pe cei cărora le este greu să creadă veridicitatea creştinismului datorită felului în care îi văd pe mulţi „creştini” că trăiesc şi se poartă. De ce să crezi în Isus doar pentru a crede în ceva? Aş prefera să trăiesc realitatea decât să trăiesc într-o lume religioasă fantezistă.

Hotărârea mea de a-l urma pe Isus nu a fost una uşoară. De fapt, călătoria mea spirituală, care a început când eram în clasa a şaptea, a urmat un curs lung şi întortocheat până în momentul în care mi-am dat seama că Biblia este adevărată şi l-am numit pe Isus domn al vieţii mele la vârsta de treizeci de ani.

Când eram în clasa a şaptea l-am dorit cu adevărat pe Dumnezeu în viaţa mea, aşa că am început să merg la biserică şi i-am determinat chiar şi pe părinţii mei să meargă. Am crescut într-o sectă, dar la momentul respectiv nu ştiam asta.

Am fost botezat şi am început să mă implic foarte mult în biserică. Dar niciodată nu am văzut ceva care să consider că este „de la Dumnezeu.” Ceea ce am observat la oamenii din biserică şi la prietenii mei care mergeau la alte biserici a fost că cei mai mulţi dintre ei erau nişte ipocriţi. Din câte vedeam eu, într-un fel „se purtau” duminica la biserică, dar în restul săptămânii nu erau cu nimic diferiţi faţă de cei care nu credeau în Dumnezeu. Întotdeauna încercau să-i impresioneze pe ceilalţi şi purtau o mască religioasă simpatică, dar nu părea să existe nimic „real” din punct de vedere spiritual.

După vreun an în care am studiat „religia” fără să văd vreo fărâmă de dragoste sau bucurie în vieţile oamenilor, am tras concluzia că Dumnezeu nu există. Aşa că am hotărât că religia nu era pentru mine, nu vroiam să fiu un prefăcut. Din acel moment până am fost trecut de douăzeci de ani nu am mai pus piciorul în vreo biserică decât la nunţi şi la înmormântări.

Mai târziu, la douăzeci şi cinci de ani, am început din nou să mă întreb dacă există sau nu Dumnezeu. De două ori în viaţă, de când am fost în clasa a opta, am trăit ceea ce s-ar numi „miracole”. Dar din moment ce nu credeam în Dumnezeu, le-am îndepărtat ca pe nişte ciudăţenii sau imaginaţii. Dar când am avut douăzeci şi cinci de ani, aceste experienţe m-au făcut să mă gândesc serios la existenţa lui Dumnezeu. Nu că vroiam să cred în Dumnezeu pentru că mi-era frică de moarte sau că aveam nevoie de ceva în care să cred. Dar ştiam că dacă exista, Dumnezeu trebuia să fie cel mai important din lume. Aşa că m-am rugat şi am cerut: „Dacă într-adevăr exişti, Dumnezeu, te vreau, dar nu vreau toată prefăcătoria religioasă.” În acel moment mi-am început în mod serios căutarea de Dumnezeu.

Din moment ce asociam „prefăcătoria” cu creştinismul mi-am început căutarea de Dumnezeu în spiritualitatea „New Age”. Mi-au plăcut experienţele spirituale şi oamenii pe care i-am cunoscut şi cu care m-am împrietenit, dar nimic din acestea nu mi-au adus mulţumire, ceva încă părea să lipsească. Aşa că, din nou, m-am rugat: „Dumnezeu, tot ce vreau e adevărul. Dacă nu exişti, pot trăi cu asta, dar dacă exişti, te vreau mai mult decât orice altceva.”

În cele din urmă, când aveam douăzeci şi opt de ani Dumnezeu a adus în viaţa mea nişte creştini „adevăraţi”. La momentul respectiv am simţit că oamenii aceştia aveau ceva diferit faţă de tot ceea ce experimentasem înainte, dar nu puteam să-mi dau seama cu exactitate ce era. Am urmărit felul în care trăiau şi am văzut că erau constanţi, nu perfecţi, dar plini de o dragoste „adevărată.”

Ştiau că mă interesau lucrurile spirituale, aşa că m-au invitat la masă şi mi-au vorbit despre Dumnezeu şi despre Biblie. De Crăciun mi-au oferit o Biblie şi am început să o citesc. Unele părţi erau greu de înţeles, aşa că le puneam întrebări în fiecare săptămână. Am continuat în felul acesta timp de nouă luni, adică perioada cât mi-a luat să citesc Biblia în întregime.

În tot timpul în care am citit Biblia am fost uimit şi copleşit de ceea ce avea să spună. Vorbea despre chestiuni şi probleme ale vieţii ca nimic din ceea ce întâlnisem până atunci. Am ajuns la concluzia că aceasta conţinea, într-adevăr, înseşi cuvintele lui Dumnezeu. Am ajuns să înţeleg că eram separat de creatorul meu, Dumnezeul meu iar dovada acestui lucru era întunecimea din inima mea, dorinţa de a-mi conduce propria viaţă şi toate lucrurile rele pe care le făcusem. Am văzut în Biblie mesajul dragostei absolute în faptul că Dumnezeu şi-a dat singurul fiu ca plată pentru tot răul pe care l-am făcut. Ce dragoste minunată, cum e posibil ca Dumnezeu să îşi trimită fiul să moară pentru mine!

Astfel, i-am mărturisit lui Dumnezeu că m-am răzvrătit împotriva lui dorind să fiu propriul meu dumnezeu în loc să îi ofer locul care i se cuvenea în viaţa şi inima mea. Apoi, m-am întors în inima mea la Dumnezeu şi am primit ceea ce a făcut Isus pe cruce pentru tot răul pe care l-am făcut. În acel moment Duhul Sfânt a intrat în viaţa mea şi a devenit sursa mea de putere pentru a trăi viaţa pe care Dumnezeu vroia să o trăiesc. Acum trăiesc pentru a-l urma pe Isus. Nu e întotdeauna uşor, dar e bine – foarte bine.